S-a întîmplat că numărul Dilemei care avea ca temă pe aceea de astăzi să fie, peste noapte, înlocuit cu un altul despre viaţa la ţară. Eu, care îmi scriu cu o săptămînă înainte articolul, m-am trezit cu textul "Scriitorii şi marfa lor" plantat în ansamblul unui număr despre viaţa la ţară. Încît, azi, procedez invers şi îmi plasez articolul care ar fi trebuit scris pentru acel număr. S-a scris şi s-a tot povestit cu lirism idealizant despre viaţa la ţară de odinioară. Nimic mai fals. Viaţa la ţară era, de fapt, grea şi mizeră. Fireşte, pentru ţărani care, şi în interbelic, constituiau aproape 80% din populaţia totală a ţării. Această realitate apăsătoare era, şi atunci, un indice categoric pentru gradul de civilizaţie al unei ţări şi, prin consecinţă, al unui popor. În România dinainte de perioada anilor 1919-1921, adică înainte de reforma agrară, domnea, la ţară, o scandaloasă disparitate între suprafeţele de pămînt deţinute de moşieri şi cele în proprietatea ţăranilor. Împotriva acestei stări de fapt nenorocite au militat toate spiritele înaintate ale timpului. C. Stere a fost unul dintre aceştia şi vestitele, în epocă, studii despre acest fenomen, repet, scandalos, erau citite şi aprobate. Era necesară o reformă agrară pentru că majoritatea imensă a pămîntului arabil era deţinută de vreo mie de latifundiari, ceilalţi, ţăranii, atît de cîntaţi de poeţi, neavînd pămînt deloc sau foarte puţin, depinzînd total de bunăvoinţa latifundiarilor care nici nu-şi lucrau singuri imensele lor proprietăţi, cedate, pentru exploatare, arendaşilor. A existat un curent de opinie care socotea că moşierii trebuie să-şi lucreze, ei înşişi, pămînturile uriaşe, asta însemnînd că trebuie să se ocupe, personal, de moşia sau latifundiul lor. Au fost astfel de moşieri. Unul dintre ei a fost Petre P. Carp, proprietarul, în Ţibăneştii Vasluiului, al unei moşii de 6000 de fălci (o falce e