Marele pericol care ameninţă gîndirea de factură liberală* este anchilozarea ei în formule şi reflexe luate de-a gata, aidoma celor din celebrul dicţionar flaubertian. Mulţi au avertizat serios că, mai ales după prăbuşirea comunismului în ţările Europei de Est, gîndirea liberală a început să se exprime într-o nouă limbă de lemn şi că acest fapt trădează apariţia unei noi gîndiri de lemn, care pune stăpînire pe noi. Ideile generoase ale gîndirii liberale se pot prăbuşi în penibil, îşi pot pierde vitalitatea şi puterea de atracţie dacă sînt exprimate, la nesfîrşit, în acelaşi limbaj, cu aceleaşi cuvinte, prin aceleaşi expresii. Discursul politicianului democrat în campanie electorală sau al studentului care încearcă să obţină o bursă de la o fundaţie respectabilă, eseurile noii intelectualităţi liberale sau declaraţiile opoziţiei mereu nemulţumite au ceva în comun, ceva ce se repetă ca un fel de element impus în exerciţiul democratic, ceva ce devine acceptat de toată lumea ca un fel de ritual golit de sens. Nu este vorba doar de cuvinte care, prin repetare abuzivă, îşi pierd miza şi "priza" la auditoriu (libertate, democraţie, stat de drept, economie de piaţă s.c.l.), ci sînt sintagme întregi şi chiar scheme de gîndire care se repetă la nesfîrşit. Cuvintele şi expresiile dragi gîndirii liberale au devenit un fel de parolă de recunoaştere, un fel de totem: cine le rosteste aparţine "tribului" democratic fără să mai conteze dacă le şi înţelege. Nu mai este necesar să gîndeşti şi să re-gîndeşti asupra lor, pentru că ele conţin adevăruri implicite - doar le pronunţi şi te-ai salvat, eşti în regulă. Repetarea pînă la automatism a schemelor de gîndire proprii raţionamentului liberal duce, ca orice repetiţie, la adormirea spiritului critic, ceea ce, în ultimă instanţă, este direct împotriva spiritului liberal. Unul dintre cele mai des repetate cuvinte în vocabularul li