Se întîmpla tot la Televiziunea Română, cînd, cu cîţiva ani în urmă, Mircea Dinescu pornea, poate şi mai puţin conştient ca întîia oară, încă o revoluţie. Se întîmpla într-unul din acele previzibile talk-show-uri despre "fiinţa naţională" sau despre "ruşinea de a fi român"... Atunci, stîrnit de o întorsătură vicioasă a discuţiei, poetul în plovăr s-a lansat, cu spontaneitatea şi francheţea ce mai că-i deveniseră mărci înregistrate, într-o glorificare a legumelor şi fructelor româneşti - de la roşii la piersici, de la mere la dovlecei - toate exaltate la limita dintre poezie şi strigătură negustorească. Spre deosebire de roadele ţărînei noastre, mai puţin făţoase, dar cu gust deplin, sănătos, adevărat, - arătoasele poame de import care invadaseră de pe atunci pieţele erau caricaturizate pînă la anulare: "roşiile alea arăbeşti - imense, umflate cu pompa, bune poate să ţi le pui în vitrină sau pe televizor, dar în nici un caz să le mănînci...", spunea, aproximativ, Ovidiul boabei de piper. Ce a urmat? Aveam s-o vedem noi toţi, cei pentru care mersul la piaţă e o experienţă culturală plină de sevă. Ţăranii şi precupeţii de "agroalimentare" autohtone au început să-şi exhibe, pe cartoane maltratate cu pixul, românitatea mărfii: "roşii româneşti", "piersici made in Romania" etc. Iar îndemnurile orale ale pieţarilor erau, la puţin timp după emisiune, impresionate de amintirea acesteia: "ia roşia românească, ia roşia lui Dinescu" etc. Acelaşi Mircea Dinescu avea să povestească, după aproape un an, la un alt talk-show, la o altă televiziune, cum îl întîmpină de fiecare dată ţăranii din piaţă ca pe un erou, ca pe un portavoce providenţial al lor, cei care tac şi fac (îmbătătoare clipe pentru un intelectual...), recompensîndu-l cu kilograme întregi de "roşii cum îţi place matale, dom' Dinescu". Poetul părea sincer surprins şi amuzat de amploarea luată de publicitatea pe