Diferendul româno-maghiar se înscrie perfect logicii care a animat raporturile istorice franco-germane: tratatele de pace de după primul război au dat un răspuns de secol XIX unor realităţi care, în acest fel, s-au perpetuat în vremea celui de-al doilea război mondial prin revanşa Diktatului de la Viena. Tot angrenajul politic ulterior, de esenţă naţionalistă, a perseverat în două feluri previzibile: păstrarea status quo-ului pentru români şi revizionismul pentru unguri. Numai că, între timp, Europa s-a schimbat fundamental. Aici este rolul fundamental al acestor dezbateri ale noastre, să vedem cum anume s-a schimbat politic continentul şi să încercăm să-i desluşim răspunsurile viitoare la întrebările vechi. Mergem, ca pînă acum, doar spre o Europă a capitalelor sau şi spre o Europă a provinciilor, a regiunilor? Vom continua să construim cu instrumente diplomatice viitoarea Europă sau ne îndreptăm spre o aprofundare a Europei în diversităţile ei istorice, dar şi a reprezentativităţilor democratice în care viitorul să depindă nu de Paris şi de Berlin, de Budapesta şi Bucureşti? Sau nu numai de acestea. Aici este chestiunea problemei, cum se spune. Pînă în momentul de faţă răspunsurile posibile sînt de două tipuri, pe de o parte, un răspuns moderat, şovăielnic, similar cu răspunsul clasei politice româneşti la întrebările şi exigenţele reformei. Acest răspuns este acela al unei Europe a confederării statelor, care îmi pare mai degrabă animat de un soi de stafie a vechilor politici de tip status quo. Al doilea răspuns îmi pare îndrăzneţ şi în plină ofensivă, acesta presupune adîncirea unificării europene prin federarea statelor şi prin realizarea unui executiv paneuropean, a unei Constituţii, a unui Preşedinte ales prin vot direct. Desigur că partizanii acestui răspuns trebuie să răspundă la o serie de nedumeriri şi temeri pe care le voi inventaria pe scurt în rî