românii din Paris Românii care ajung în afară (nu numai la Paris) se împart în două: cei care caută români - pulsul li se grăbeşte şi pupila li se dilată cînd aud în preajmă vorbindu-se româneşte - şi cei care, din contră, fug de români - adică se îndepărtează imediat ce, de aproape, aud prea comprehensibile înlănţuiri de silabe. E drept, cele două categorii se mai amestecă, în funcţie de context - pentru că, în genere, ce-ar fi românitatea fără de context? N-o spun cu ironie; povestitorul însuşi a mers pe context ca pe o funie de circ, mereu la un pas de a aluneca într-o parte sau în alta. Şi nu va vorbi aici despre românii cu identitate precisă ce i-au ieşit înainte - nici despre Mircea Iorgulescu, despre care a mai scris; nici despre Monica Lovinescu & Virgil Ierunca, în casa cărora a băut o cafea şi un litru de apă Volvic; nici despre Dumitru Ţepeneag, pe care l-a întîlnit într-o seară, în prag de ploaie, pe lîngă biserica Saint Eustache (scriitorul tocmai îi explica soţiei sale cum se formează norii!); nici despre alţii. Ci va vorbi, mai întîi, despre românii de la Tati - Tati, magazinul cu preţuri oneste din arondismentul 18, fix lîngă staţia de metrou Barbčs-Rochechouart, spre care vin magnetizaţi sîrbi, polonezi, cehi, români şi alţi cumpărători cu banii număraţi de-acasă. Ca şi ceilalţi estici, românii sînt mai ales încruntaţi - şi cînd aleg marfa, şi cînd o plătesc. Într-o zi, în timp ce priveam (încruntat) oarece, aud în stînga: Ai găsit, dragă, ceva? (spuse ea, genul de doamnă-doctor la 55 de ani, cu părul proaspăt vopsit în negru intens); N-am găsit nimic, dă-i dracu' (spuse el, soţul). Apoi, românii din Luvru . Ei sînt de găsit mai ales în prima duminică din lună, cînd intrarea nu costă - şi nu-i semn de avariţie: cu sau fără bani la intrare, coada este la fel de mare iar muzeul, credeţi-mă, este acelaşi.

Într-o astfel de duminică am văzut