Cine este oare "glasul prin care arta şi-a dezvelit tezaurul"? Tino Rossi? Aş! Maria Callas? C'eşti copil? Mario Lanza? Ella Fitzgerald, Nate King Cole, Louis Armstrong, Beatles? Fugi, domnule, de-aici! Placido Domingo? Luciano Pavarotti? José Carreras? Să fim serioşi! Maria Tănase, Michael Jackson? Glumiţi? Nici unul dintre cei enumeraţi mai sus şi nici vreunul dintre cei la care cutezaţi să vă gîndiţi, nici unul dintre glasurile celebre în lume nu a "dezvelit" tezaurul artei! (Ca să nu mai vorbim de Homer, Michelangelo, Mozart, Beethoven, Leonardo da Vinci, Bach, Shakespeare, Verdi, Strauss sau Brâncuşi, despre care nici măcar nu se ştie dacă ar fi avut un glas prin care arta să-şi poată "dezveli" tezaurul.) Ca să nu măresc suspansul, vă voi dezveli adevărul (şi nu atît eu, cît Simona Catrina, în "Naţional" numărul 1246, din 8 iulie 2001, un ziar altminteri de bună calitate, mai ales în departamentul său internaţional): glasul prin care etc., etc. este... Benone Sinulescu. Textual: "Artistul Benone Sinulescu este glasul prin care arta şi-a dezvelit tezaurul". Punct. Nici mai mult, nici mai puţin! După ce a făcut această dezvăluire (era să scriu dezvelire) de importanţă universală, autoarea particularizează cu aplomb. După ce Benone Sinulescu este glasul prin care..., tot el este şi "liderul unei generaţii folclorice" (generaţie folclorică?!), dar şi "un om care a reinventat metafora în versul popular" (e trist că, după cum ne sugerează S.C., metafora din versul popular se pierduse şi, ca atare, a trebuit să fie re-inventată!). Ce mai aflăm din preţiosul articol? "În cartea sa autobiografică, Gheorghe Zamfir constata că
Benone Sinulescu a creat o şcoală nouă de muzică de suflet (ştiam, pînă acum, că există muzică simfonică, muzică populară, muzică folk, muzică dance, hip-hop, muzică de jazz, muzică de operă, muzică de petrecere, muzică de inimă albastră