Cu o saptamina in urma, cind Lucian Pintilie era, dupa memoriul trimis autoritatilor si presei, doar temporar mentinut in functia de director al Studioului de Creatie Cinematografica al Ministerului Culturii – ministerul pastrindu-si „asul din mineca“, respectiv decizia „legala“ a destituirii marelui artist –, ma obseda expresia-parafraza: „patria vesnic nerecunoscatoare“, o reiterare/reformulare a mitului suicidar privind „blestemul romanesc“ si indepartarea valorilor, condamnarea la nesfirsite inceputuri etc. – perpetuarea, pasamite, a unor „stramosesti-voioase“ traditii ale autosuprimarii. Acum, lucrurile s-au clarificat, au luat, asadar, o intorsatura radicala: ajunge cu „mitul“ Pintilie!; omul e „pensionabil“, prea „egocentric“, nu mai este nevoie de el, care s-a dovedit stimabil pina in 1990, insa de atunci incolo, prin ce s-a remarcat?

Cind „patriotismul“ se revendica de la Burebista, care traverseaza, in „super-sub-productii“ cinematografice autohtone lanul de porumb (!), sau de la Decebal ori Mihai Viteazul, ai caror soldati poarta la incheietura miinii ceasuri Pobeda, ori prin adularea fara discernamint a maresalului Antonescu, integrarea valorilor noastre in Europa se facea, in tara si peste hotare, prin Lucian Pintilie. Despre Lucian Pintilie s-au scris volume de cronici in Statele Unite sau in Europa occidentala, semnate bunaoara de personalitati de talia unor Eugéne Ionesco, Susan Sontag, Alberto Moravia, Alain Besançon, Françoise Giraud, Alain Finkelkraut, Roland Barthes, Cathérine Durandin, Leonore Fini, Jack Lang, printre multi altii nu mai putini renumiti; in plus, de curind, doamna ministru al Culturii din Franta, Cathérine Tasca, i-a decernat lui Lucian Pintilie gradul de Mare Comandor al Ordinului Artelor si Literelor. Intre timp, in tara i se orchestra o noua eliminare, ultima, prin imperativul virstei, din cultura romana. Cu toate