Cei vechi credeau ca, spre a ajunge in lumea noastra pentru a se intrupa, sufletele, dupa ce si-au pierdut aripile, trebuie sa cada din empireu, de dincolo de cerul stelelor fixe, si sa strabata pe rind sferele planetare concentrice. Drumul era anevoios si cu riscuri mari de contaminare: planetele imprumutau sufletelor cazatoare din caracteristicile lor – pozitive sau negative – si, pe masura ce vreun suflet intirzia mai mult pe platforma uneia dintre cele sapte planete, in aceeasi masura capata mai mult meritele si cusururile acesteia. Saturn oferea ipohondria, Jupiter – pofta de sefie, Marte – impulsurile belicoase, Soarele atribuia stralucirea, Venus – senzualitatea, Mercur – istetimea, iar Luna – inconstanta. Astfel ca, o data ajunse pe aici, sufletele, de unde initial fusesera toate identice – curate si frumusele –, acum se diversificau, minjite inegal cu praf planetar felurit, incit abia de-ti mai dadeai seama de inrudirea lor originara.

Exista si unele cuvinte care par sa fi patit, de-a lungul timpurilor, ceva asemanator cu sufletele: in cazul de fata, „sferele planetare“ sint reprezentate de medii lingvistice diferite. Vreau sa spun ca unul si acelasi cuvint, pina a se „impaminteni“ intr-o limba – de pilda romana –, calatoreste din limba originara prin alte limbi intermediare, de unde se contamineaza cu anumite insusiri; iar daca traseele de sosire sint diferite, forma, cit si sensul cuvintului respectiv vor ajunge la noi puternic diferentiate. Iata, spre pilda, cuvintul latinesc magister – ce inseamna, etimologic, „mai-marele“, dar are adeseori si sensul de „dascal“, „profesor“, „invatator“. Picind din empireul latin pe „pamintul romanesc“, magister a zabovit intre timp prin lumi diferite si s-a vopsit acolo cu felurite culori.

Primul magister a mincat gulas mai mult prin partile unguresti si a sosit la noi ca mester, dupa ce si-a p