Asteptind o intrevedere cu un prieten care intirzia, cald foarte fiind, am aflat un lucru bun pentru indeletnicirea asteptarii la vreme caniculara; am coborit niste scari de metal, pina ce-am ajuns intr-o incapere subterana, prevazuta cu bolti in caramida naturale, nevopsite, cu semineu in total repaos, bar, mese si scaune aferente – toate negre. M-am asezat la o masa, nu era inghesuiala decit la juna care servea, o bruneta cu corp admirabil, „baieti de baieti“, cu celulare, pantofi numai si numai cu catarame stralucitoare, cu bratari de aur grele, ei o „hartuiau“ de zor; ii placea, ce mai incoace si-ncolo, cum sa mai aiba ea timp de o hirtie, de un denunt?! Linga masa mea se inalta, falnic, un frigider-vitrina, umflat pina la refuz cu tot felul de sucuri si „coci-cole“ globalizante. Ei bine, pe unul din peretii sforaitorului frigider era lipit un afis galben pe care – jur cu mina pe cordul lenes – asa scria: „Vinul se strica cu apa. Cafeaua cu zahar. Iar dragostea cu casnicia“. Zau ca am experimentat pe propria epiderma si pe papilele gustative toate cele trei variante de „stricare“ a lucrurilor, lichidelor, fenomenelor. Dar se strica si unele la care nici nu-ti trece prin cap ce pot pati prin alaturari sau vecinatati defecte. De-o pilda: merg si eu in vizita la o domnisoara, sa ne prefacem, o vreme, ca ascultam muzici nobile; dupa ce intru, vad ca are, pe ochiul usii, un fel de pleoapa de cirpa; imi exprim uimirea, tinara femeie ma lamureste dupa cum urmeaza: sint vecini care se uita in casa ei prin marunta lentila, a invatat-o o prietena cum sa-i frustreze de spectacolul propriei sale intimitati, lipind petecul de cirpa pe ochiul usii de la apartament. Acum nu mai poate fi vazuta; dar nici ea nu mai vede cine-i bate la usa – ca, daca ridica pleoapa ochiului de sticla, imediat pricepe fiinta de pe culoar cum ca este acasa, acela (aceea) insista, se enerveaza cumpli