Cea dintîi generaţie din istoria noastră modernă a fost generaţia paşoptistă. Şcoliţi în Franţa Marii Revoluţii, oamenii de la 1848 au fost naivi şi emfatici, adică lirici. Au iubit atît de mult ideile şi instituţiile revoluţionare, încît le-au importat fără ezitare, atrăgîndu-şi ironia lui Maiorescu. Dintre ei, moldovenii erau moderaţi, şi "cuminţi" în euforia lor bine temperată. Muntenii, în schimb, erau patetici, nervoşi şi ranchiunoşi. Ardelenii visau la ordinea romană în care îşi proiectau nostalgic utopiile statale. Au fost numiţi pe bună dreptate oamenii începutului de drum. Totul li se părea că trebuie luat de la capăt. Şi au luat totul de la capăt la o vîrstă la care alţii îşi mai toceau coatele pe băncile şcolii. Născuţi la finele deceniului al doilea al secolului al XIX-lea, erau deja prezenţe publice active în deceniul al cincilea. în anul revoluţiei aveau în jurul vîrstei de 30 de ani. Au înfăptuit Unirea la nici 40. Cînd generaţia următoare se pregătea să-i înlocuiască, abia dacă împliniseră 50.

Generaţia următoare este aceea junimistă. Una prin excelenţă critică. Nimic din predispoziţia lirică a paşoptismului. La 24 de ani cînd e Rectorul Universităţii din Iaşi, Maiorescu este deja un adult pătruns de gravitatea răspunderilor sale. Politicianul de 30 de ani nu-şi mai pierde vremea, precum la vremea lor Kogălniceanu, Bălcescu ori Alecsandri, cu manifeste. Şi junimiştii au sentimentul începutului: dar la ei acest sentiment nu vine pe un teren pe care-l simt gol, ci pe unul care trebuie curăţat. Ei debutează prin a critica tot ce s-a făcut înainte, reproşînd paşoptiştilor candoarea, emfaza şi, în general, caracterul diminutival, adică hipocoristic, al concepţiei şi al vocabularului lor. Junimiştii dau naştere spiritului critic românesc. Totul, inclusiv idei ca aceea de naţiune ori de patrie, care păreau paşoptiştilor nenegociabile, este pus d