Sept. 1965. Un petec de hîrtie cam de vreo şapte cm. pe cinci, desprins dintr-o foaie, putredă probabil, şi pe care îl găsesc întîmplător, gata să-l arunc şi pe care văd că nu este scrisul meu (cu un pix negru fin)... E clar că nu-i scrisul meu. O întreb pe Dora, fiindcă pare scrisul ei nervos, apăsat... Da, e scrisul ei şi o întreb dacă textul îi aparţine... Citeşte rar foiţa de hârtie:
Un bărbat tânăr (Petru Dumitriu - 28 de ani) dând în leagăn o femeie în vârstă (Henriette) - 60 de ani. Henriette roşie peste fard la apariţia lui Petru Dumitriu (diferenţă mare de vârstă). Sunt sigur că era o femeie neinteresantă, ca femeie...
Aflu că observaţia îmi aparţine. Că e doar dictată parcă şi mă întreb de ce. Astăzi, la începutul anului 2001, îmi aduc aminte de prima mea întlnire cu autorul Cronicii de familie. Cel mai important prozator român în viaţă care trăieşte în străinătate din anul în care s-a refugiat... După atâţia ani, împrejurările fugii sale, după ce a jucat un rol politic, prefăcut, în România, nu mai contează. O singură remarcă, de ordin estetic doar, i-aş face, însă aceasta numai şi numai personal; dacă s-ar ivi cîndva prilejul. Am schimbat între timp două scrisori între noi, de la distanţă, fără să ne cunoaştem. O singură dată, la Espla, editura unde era director, ne-am văzut, cred că după ce publicasem în Gazeta literară un pamflet împotriva lui, intitulat L'Incroyable, despre care am mai scris, primul meu articol publicat cu bunăvoinţa lui Paul Georgescu, criticul care nu-l agreea pe P.D. Nu mai revin asupra motivului ce mă făcuse să scriu acel pamflet, am mai arătat în cîteva rînduri.
Pe scurt, era prin anii 1960, P. D. nu plecase, era încă director la editură. Întîmplarea a făcut să mă duc în vizită la Alexandru Balaci, redactor-şef al Esplei, uşă-n uşă cu P.D., director. Bun confrate cum e, Balaci mă reţinus
