În plină putere creatoare, Antonio Tabucchi (n. 1943, la Vecchiano - Toscana), universitar lusitolog la Siena, este, după mass-media, italianul modern în vogă. Semnătura lui pe vreo patruzeci de cărţi, traduse în peste treizeci de limbi - de la chineză, japoneză, kurdă la inevitabilele versiuni fraceze, germane, engleze - i-a adus o puzderie de premii literare: Campiello şi Viareggio-Rèpaci în Italia, Aristeion în Grecia, Nossack al Academiei Leibnitz în Germania, Hidalgo în Spania, austriacul Premiu de stat european, francezele Médicis Etranger şi Premiul european pentru literatură... Romanul Capul pierdut al lui Damasceno Monteiro apărut la Feltrinelli în 1997 (din care prezentăm aceste fragmente) ar fi al treilea ce va fi cunoscut în curînd publicului român (după Nocturnă indiană din 1984 şi Susţine Pereira din 1994, ambele traduse la Editura Univers în 1999). Este un thriller, dar şi cronica unui fapt divers şi, totodată, o anchetă ziaristică. Scriitorul italian caută de la o carte la alta noi subiecte şi modalităţi romaneşti. Experimentează fără să şocheze. "Cartea copilăriei mele, mărturisea într-un interviu recent, a fost Don Quijote. Hispanoamericanii m-au învăţat că se poate povesti fără să renegi avangardele sau să te întorci la perniciosul neorealism". (M.M.)

Manolo Ţiganul stătea pe un scăunel sub umbrarul prăvăliei. Îşi pusese o haină neagră şi o pălărie cu boruri mari, spaniolească. Avea un aer de nobleţe pierdută: mizeria i se citea întreagă pe chip şi pe cămaşa zdrenţuită la piept.

Firmino intrase în prăvălie pe uşa din faţă, de pe o străduţă plăcută, cu vilişoare modeste, dar bine îngrijite. Dar aici, în spatele încăperii, priveliştea era cu totul alta. Dincolo de plasa grosolană ce mărginea proprietatea prăvăliei, se zărea şatra ţiganilor: şase-şapte rulote, pe jumătate dezmembrate, câteva barăci din cartoane, două automob