Cum se poate ca, pornind de la discutarea unui autor de secol nouăsprezece într-un seminar, să faci o explorare de patru sute de pagini în teoriile interpretării poststructuraliste? Răspunsul, uşor ironic, e: în America, şi cu un profesor atent la nuanţe şi la straturi, cum e Marcel Corniş-Pop. Tema demersului teoretic este interpretarea ca rescriere critică în poststructuralism, şi noţiunile adiacente (relectura, revizuirea). O critică tranzacţională, în care lectura este de la început activă şi creatoare, "un interspaţiu producător de discurs", pentru că citind configurăm, conceptualizăm, rescriem. Dar, tocmai pentru că e activ, acest fel de a reacţiona la stimulii textului nu lasă opera intactă, o deconstruieşte benign, o reface apoi în discursul critic. O schimbă. în acelaşi timp, interpretarea este, toată cartea susţine această idee, o examinare de sine critică, "parte într-un proces de explorare de sine".

între criticii-detectivi, căutători ai desenului din covor, descoperitori ai adevărului amuşinînd urme textuale, şi criticii-cartografi, exploratori ai întinderilor, izobarelor şi reliefurilor din text, sînt preferaţi, fără tăgadă, cei din urmă. Nu evidenţe necontroversate, ci serii argumentative, refigurări, scenarii, ficţiuni şi fantezii critice. Interpretarea (se) construieşte şi (se) deconstruieşte sub ochii noştri. Cum interpretările succesive, extrem de diferite, dar învîrtindu-se cu încăpăţînare în jurul aceleiaşi povestiri de Henry James, se aşază una peste cealaltă pe măsură ce seminarul avansează, se ajunge la revizuire. Revizuirea văzută prin Henry James ca un Lovinescu-romancier şi fără bastonul (elegant) al sincronismului.

Curs de "orientare critică", este şi un curs de orientare în pedagogia literară, o demonstraţie a cooperării Profesorului cu studenţii (nici ei aleşi chiar la întîmplare) şi cu teoriile care fac din cr