A scrie o carte despre istoria filosofiei româneşti presupune cunoaşterea integrală nu numai a tuturor operelor din acest despărţămînt dar, odinioară aceasta era uitată, şi a climatului istorico-ideologic al fiecărei perioade. S-a scris, de aceea, puţin în această zonă de interes, una, colectivă, a Institutului de Filosofie şi una, fragmentară, de un singur autor (alternativă ideală) datorată d-lui Ion Ianoşi. Pe acest fundal destul de sărăcăcios, a intrat în arenă dl Costică Brădăţan. Să spun din capul locului (o precizează în prefaţă şi autorul) că d-sa nu scrie un tratat, nici un manual, ci i se pare mai lesnicios, o introducere în temă, concepută ca o naraţiune eseistică. Dar asta presupunea cunoaşterea adîncită a operelor care, în succesiune, creează istoria filosofiei româneşti. Or, din păcate, l-am surprins uneori pe prea-tînărul autor (e asistent şi doctorand) carent la un capitol sau altul. De pildă, necunoaşterea operei lui Mircea Florian, cu deosebire cartea lui postumă Recesivitatea ca structură a lumii, e prea evidentă, încît tabloul perioadei interbelice sau cel al anilor cincizeci-optzeci rămîne împuţinat şi chiar în bună măsură deformat. Pentru că, nu cred că exagerez, cartea aceasta a lui Mircea Florian este, de departe, cea mai importantă de cînd există filosofie în România. Şi cînd, la lectură, constaţi astfel de goluri deconcertante parcă îţi vine să pui la îndoială întregul demers. Dar, mă grăbesc să adaug, că dl. Brădăţan nu analizează texte (opere) ci e atras exclusiv de contextualitatea lor, de climat şi de caracteristicile generale care se degajă din evoluţia filosofiei româneşti în veacul nostru. Şi aici, recunosc, tînărul nostru autor izbuteşte să le găsească cum se cuvine, punînd diagnostice valabile la un ton şi o modalitate potrivite. Ceea ce, nu numai pentru un prea tînăr autor, e foarte mult şi lăudabil. Încît, la sfîrşitul lectur