Bestia neagră a suprarealismului (idee rimbaldiană!) a fost literatura. Poezia s-a vrut liberă de literatură, ţîşnind zeieşte din subconştient, prin mijlocirea dicteului automat, sustrasă oricărei tendinţe organizatoare, oricărui control logic sau gramatical, precum o apoteoză a spontaneităţii. Dar închizîndu-se în direcţia intenţionalităţii artistice, s-a deschis în direcţia comunicării/ amalgamării cu realul. S-ar zice că, în cruciada sa împotriva literaturii, s-a aliat cu acesta într-un grad care, teoretic, i-a pus în chestiune însăşi identitatea. Un punct al programului suprarealist stipula abolirea tuturor graniţelor date de raţiune (în cel de-al doilea manifest, Breton denunţa "caracterul factice al vechilor antinomii"). În acest cadru revoluţionar, conceptele de imaginar şi real nu se mai opun, ci se îmbrăţişează, creatorii propunînd un soi de "oferte de real". Dali, bunăoară, echivala imaginarul cu un "real iraţional", comentînd astfel celebrul său film, Cîinele andaluz, pe care l-a realizat în colaborare cu Bunuel: "Ceea ce face să existe o deosebire ca de la cer la pămînt între acest film şi altele este că asemenea fapte, în loc să fie convenţionale, născocite, arbitrare şi gratuite, sînt fapte reale, dar iraţionale, incoerente, lipsite de orice explicaţie". Întrebarea pe care ne-o putem pune acum este în ce măsură o asemenea aspiraţie are o acoperire estetică. Fireşte, esenţa artei rămîne ficţiunea. În ciuda tuturor tentativelor de happening, ea se regenerează prin propriile-i resurse, iar nu printr-o materie brută, principial opacă la condiţia artei, fie că e vorba de dicteul automat, totalmente separat de conştiinţă, fie că e vorba de-o invazie a lumii fizice. E adevărat că libertatea rămîne obsesia creatorilor de tip avangardist. O libertate care se manifestă prin apelul la asociaţiile cele mai diverse, prin recursul la un limbaj insolit, răspunzîn