Analizând poezia lui Ion Horea, Dumitru Micu, în cartea sa Limbaje lirice contemporane (din 1988) reţinea "fascinaţia ritmului", "producerea de rime neaşteptate", "persiflări gingaşe", "acrobaţii verbale", "jocuri lexicale, stilistice, lingvistice", "resurse de umor care, tăinuite mult timp, generează scene evocative de o reală savoare."

Însuşiri care se valorifică din plin în această "Carte a Sonetelor" scrisă cu aceeaşi grijă deosebită pentru eleganţa formei. Dar această Carte... ar putea fi intitulată o carte a sonetelor amare. Fiindcă amărăciunea domină în versul "poetului Câmpiei Transilvane", ajuns acum la capătul unui drum - deloc uşor - dedicat Poeziei.

Oricât ar părea de ciudat, Cartea sonetelor este o carte polemică şi tristă, marcând o nouă ipostază a poeziei lui Ion Horea. Balans între o autoironie, ascunzând orgoliul rănit: "În versul tău cam vechi şi ros de molii/ Se-ascund nevinovatele orgolii/ Care te fac să nu laşi totul baltă - Tristeţi ademeniri ce te mai fură/ Te fac să spui că viaţa se îndură/ Doar când le duci pe toate laolaltă"?, şi usturătoarea imprecaţie adresată timpului şi lumii din jur: "lumea asta crudă şi nebună/ Pe care-o cântă cine vrea la drâmbă".

Sonetele din această Carte ultimă uimesc prin capacitatea poetului de a se război cu sine însuşi, cu Timpul neîndurător, în urma căruia rămâne "paragina" (cuvânt frecvent), cu lumea. Scrise în registre diferite (de la gluma tristă, autopersiflare, la sarcasm sau revoltă) sonetele din acest volum recompun un destin poetic în stanţe încărcate de un umor amar.

Marile teme lirice: timpul opresor, cu dezamăgirile şi ademenirile lui, prea arare fulgerat de nostalgii târzii, timpul interior, solilocviile sunt prezente sub auspicii eminesciene, îmbrăcând forma autoironiei.

Momentelor de interogaţie, le urmează altele de tristeţe şi dezamăgire în faţa spectaco