O parte (prea mare, îmi reproşa regretatul profesor Cezar Radu, de la moartea căruia, iată, s-a împlinit deja un an) din scrisul meu a fost "extra-teritorial", în sensul că nu s-a adresat unei minorităţi de teoreticieni şi nici doar arhitecţilor. Dimpotrivă, am încercat să deschid discursul acestei profesiuni cel puţin către publicul cultural, cînd nu de-a dreptul către cetăţeanul cititor de gazetă, aşa cum s-a intîmplat între 1995-98, cît am ţinut rubrică la Libertatea, prin amabilitatea d-lui Bedros Horasangian sau, mai nou, în Independent, la pagina dedicată de şcoala noastră arhitecturii şi oraşului. Aceasta pentru că arhitectura de astăzi din Romînia nu este, nu trebuie să mai fie, doar o afacere privată a arhitecţilor cu clienţii lor - stat, firmă sau individ - ci să se re-deschidă către spaţiul public, către domeniul culturii, al ştiinţelor socio-umane, dar şi - învăţînd să nu-i mai fie doar tăcut teren de antrenament şi croitor de haine împărăteşti - către spaţiul politicului. Am fost un privilegiat: paginile unor prestigioase reviste de cultură mi-au găzduit asemenea texte - de la Secolul 20 la Dilema, de la Sfera politicii la 22, de la Vatra la Convorbiri Literare, încheind cu congenerele Art Panorama şi Contemporanul. Plecăciune, aşadar, acelora de acolo: domniile lor au înţeles poate miza unor astfel de texte, care uneori a fost poate mai mare decît calitatea scriiturii. În mare parte însă, textele mai scurte ale cărţii de faţă au fost destinate revistelor Dilema şi Vineri. Acestea două au răspuns mai rapid decît altele presiunii pe care intervenţiile asupra mediului edificat o provoacă - uneori violent - asupra vieţilor noastre. La începutul anului 2000, Vineri a fost chiar, preţ de două numere (februarie-martie), o revistă "de arhitectură". Prietenilor de aici, în frunte cu Mircea Vasilescu, le mulţumesc, aşadar, pentru promptitudine şi solidari