Nu vreau să mă gîndesc la anii 80, cei mai aberanţi, absurzi şi întunecaţi ani ai comunismului, dar dacă Dilema o cere am scormonit în computerul prea puţin performant al memoriei mele şi am găsit cîteva cuvinte-cheie: nechezol, Gorbaciov, videocasetofon şi maşina de scris... Din toate nu am iubit-o decît pe biata mea maşină de scris, marca Olivetti, la care mi-am bătut lucrarea de diplomă. Iată-mă însă la cîţiva ani de la absolvire, cu maşina în braţe la secţia de miliţie nr.1, unde fusesem chemată s-o înscriu: într-o încăpere sordidă mi s-a pus în faţă un text pe care a trebuit să-l bat de două ori: cu minuscule şi cu majuscule. Naivă şi docilă, m-am străduit să-l bat corect, fără greşeli, deşi nu talentele mele de dactilografă îi interesau pe miliţieni, ci presiunea cu care apăsam pe fiecare tastă. Obiectul inofensiv la care ţineam atît de mult - maşina de scris - devenise o ameninţare pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată. Putea fi folosită pentru scrierea unor manifeste sau - mai rău - a unor scrisori adresate unor posturi de radio străine - despre cozi, demolări de biserici şi sate, şi toate cîte le trăiam. "Organele" aflaseră însă că fiecare dintre noi poate fi identificat după modul în care apasă pe taste - unele litere ieşeau mai estompate - ceea ce le dădea posibilitatea să ne catalogheze. Nici nu e chiar aşa de absurd cînd te gîndeşti că STASI avea mostre de miros personal pentru cei urmăriţi. După vizita la poliţie mi-a fost tot timpul frică să nu mi se confişte maşina de scris. Aveam nevoie de ea ca să-mi dactilografiez referatele la un doctorat în lingvistică început cînd mai speram să pot ajunge asistentă la catedra de engleză. Speranţele s-au spulberat rapid şi iată cum: fostul decan al facultăţii, devenit pro-rector, conducătorul lucrării mele de doctorat, îmi spusese că, deşi mă aprecia foarte mult, nu va scoate la concurs un p