Vecinătăţile din Transilvania, atîtea cîte mai sînt - şi mai sînt totuşi destule - acoperă, de cele mai multe ori, (şi) funcţia de "servicii funerare": oamenii se înscriu în Vecinătate ca să aibă cine să se ocupe de înmormîntarea lor şi a familiei lor. Ba unii se înscriu, ca să fie mai siguri, în mai multe Vecinătăţi. Aceasta mai ales în cazul românilor, grevaţi de pomenile lor costisitoare, pentru care au nevoie să se asigure din vreme cu mai mulţi bani. Totul funcţionează apoi ca un soi de sistem asociativ de asigurare pentru înmormîntare, care devine astfel responsabilitatea Vecinătăţii. Nu că rudele nu ar mai juca nici un rol în "marea trecere", dar cine ştie pe unde or fi aceste rude la momentul sorocit şi dacă vor avea mijloacele necesare pentru a asigura toate cele cuvenite. Şi cum cu moartea nu te poţi juca, e mai bine ca totul să fie prevăzut din vreme. Pare raţional - şi desigur că este - dar raţional într-un mod aparte, care nu este întîmplător. Aceeaşi angoasă (de a nu mai avea în jurul tău copiii şi rudele care să se ocupe de înmormîntarea ta după datină) este rezolvată, adesea, într-un mod cu totul diferit - dar tot "raţional" - de către românii din Vechiul Regat sau din Moldova: pomana de viu. Prevăzător, omul îşi face singur, din timpul vieţii, toate cele cuvenite, astfel încît, odată venit momentul, nu mai rămîne decît să fie aşezat creştineşte în mormînt. Semnificaţia aproape ontologică a rudeniei rămîne aceeaşi, doar că riscul indisponibilităţii contingente a acesteia face ca individul să preia asupra lui responsabilitatea familiei, să fie, într-un fel, un succedaneu al acesteia. Dimpotrivă, în cazul Vecinătăţii, se iese din sfera datoriei de rudenie şi se face apel, într-o manieră

practic contractuală, la sprijinul unei comunităţi extra-familiale. Acest spirit pseudo-asociativ, care îşi pune amprenta asupra celor mai diverse aspecte