În euforia decembristă de acum doisprezece ani, vă mai amintiţi?, revenea obsesiv ideea unui '89 fixat simbolic în istorie, pretext pentru a reface, după un prelungit hiatus istoric, tradiţionalul nostru traiect modern decantat în sintagma "tot românul e francez". După două secole, exact, ţineau mulţi să spună, iată, se refăcea - revoluţionar - istoria. Rămase din acele săptămîni de febrilă revenire în timp, după o periculos de lungă congelare, ne privesc, din unele locuri publice, şi astăzi, exemplare intens colorate ale Declaraţiei drepturilor omului. Bastilia şi CC-ul, furia oarbă a mulţimii, spaima puterii centrale abia scăpate de ghearele diformei vietăţi colective năpustite înăuntrul "palatului", apoi dreapta judecată, însoţită de pogorîrea Justiţiei Divine la momentul scris "acolo sus" - Minunea - şi gloria sigură deja aşternută în marele text al Istoriei. Privite dintr-un nou secol, mai dezvrăjit şi mai cinic decât cinicul secol al celor două conflagraţii mondiale, toate aceste toposuri reclamă înţelegerea noastră de lectori "avizaţi" ai istoriei. În 1984 - orwellian pragul - un mare specialist în Revoluţia Franceză, profesorul Robert Darnton, de la Universitatea Princeton, publica o carte devenită, între timp, reper: Marele masacru al pisicilor, apărută şi în română, chiar în pragul noului secol. Studiu pe deplin avizat al marii mutaţii survenite în 1789, cartea cu pricina propune o lectură "la rece" a înfierbîntatului miez de iulie. Ocupîndu-se de fapte premergătoare "marii revoluţii", urmărind acumulări din deceniile de la mijlocul secolului - vremea cu precădere a lui Voltaire, Diderot şi Rousseau - dar, mai ales, aplecîndu-se asupra unor simple întîmplări, dintre acelea numite frust fapt cotidian, lucrarea propune o imagine alternativă: nu spectaculosul asalt al închisorii, nu vacarmul străzilor desfundate de revoluţionari şi înecate de baricade,