(cu accent pe anii '80) Anii optzeci au ceva din Alzheimer-ul lui Reagan. Oamenii sînt atît de disperaţi să mîzgălească ceva pe fila albă a acestui deceniu că împrumută evenimente din anii '70, mai ales din anii de sfîrşit, aceia ai depresiunii, ai disco-ului şi ai mortalului ennui. Prietenul meu Aram Saroyan, de care am fost mai apropiat pe la mijlocul anilor '70, plasează prietenia noastră în anii '80, în memoriile lui, "Începînd cu '60". Dumnezeule, ce de numere! '70, '80, '60 - şi cum să le mai scrii? Ca numere? Sau cu litere, aşa cum cer cei mai mulţi editori? După părerea mea, fiecare deceniu de după '60 inclusiv ar trebui să se scrie iute, cu cifre, iar celelalte, mai cătinel, cu litere. Începînd cu 1963 (atunci cînd au început propriu-zis anii '60), nu a mai fost timp să scrii literă cu literă orice mărunţiş. Ne-am mişcat mai repede şi am prescurtat din ce în ce mai multe. "Night" a devenit "nite", "route" a devenit "rte", iar Pres-ul se numea JFK. În 1974 (cînd au început anii '70) vorbeam deja atît de repede încît discursul nostru naţional se chircise la dimensiunile unei îmbucături, şi orice chestie mai mare decît un cartuş din USA Today producea pierderi de cunoştinţă. Asta se datora, în parte, amfetaminelor din apă, deversate de comunişti şi cocainei din baruri, distribuită de CIA. Telenovela anilor '70, Watergate, avea în distribuţie o uimitoare paletă de gagii răi cu nume scurte - Dean, Hunt, Kissy, Haig - în frunte cu şeful lor, Dick cel Şmecher. Şi cînd credeam că nimic nu mai poate fi prescurtat, ne-am căpătuit cu Ronny Reagan - după un interimat fulgerător cu Jimmy Carter, băiatul cumsecade, rupt de toate. Reagan era o hologramă capabilă să absoarbă informări minunate, pe care
le redă - scurt şi concis - unei naţiuni absorbite de evazaţi. Cînd Reagan a ajuns la anul lui Orwell, naţia era profund amnezică. Întreaga forţă a establishment
