"M-am săturat să fiu atîrnache !", spune Donald (îl imită binişor pe personajul animat) în timp ce soarbe cu un gest aproape duios din paharul meu cu bere. Sîntem la o terasă ieftină denumită doar de către cunoscători "La proletari". Donald e o cunoştinţă de conjunctură; de fiecare dată cînd mă opresc la terasa respectivă, se apropie sfios de masa mea şi mă întreabă dacă nu am cumva o ţigară sau o mie de lei, apoi se aşază şi începe să se plîngă de bani, de părinţi, de prieteni sau pur şi simplu de "viaţa asta mizerabilă". Îi ascult răbdătoare interminabilul monolog care se sfîrşeşte invariabil la fel: "Auzi, că tu eşti cu presa... cu arta... nu mai aveţi şi voi o lansare, o aniversare, vreun vernisaj ceva la care aş putea să vin şi io ? Cel mai mişto mă simt cînd pot să beau şi să mănînc moca, înconjurat de o şleahtă de snobi care discută, filozofează, se complimentează..." În afară de terasa respectivă cu Donald mă întîlnesc constant pe la diverse evenimente mondene "care se lasă cu haleală şi cu drinkuri". Habar n-am cum intră, este un vînător înnăscut de invitaţii (pe marea majoritate le trage la xerox sau le scanează) şi are o agendă pe care îşi notează toate chefurile şi petrecerile private (de la cele ale artiştilor plastici pînă la reuniunile energeticienilor, zilele de naştere ale diverselor personalităţi, aniversările revistelor etc.). Donald se mai consideră încă rocker, nu şi-a tuns pletele şi de obicei poartă tricouri cu Iron Maiden, însă pentru mondenităţi îşi schimbă total look-ul: îşi prinde părul într-o coadă decentă, se îmbracă ori la cămaşă, ori la sacou (are două sacouri cumpărate de la second-hand). Niciodată nu apare exact la ora precizată pe invitaţie, afirmă că e de bon-ton să întîrzii un sfert de oră, "da' nu mai mult pentru că mîncarea se dă la început şi dacă nu eşti pă fază se reped toţi ca lăcustele, rad tot şi rişti să rămîi cu bu