Dintre cei mai buni absolvenţi ai învăţămîntului superior, puţini sînt cei ce-şi aleg meseria de dascăl. Învăţămîntul e un proces reproductiv; ideal ar fi ca cei mai buni dintr-o generaţie să preia torţa ştafetei şi, cu abnegaţie şi sacrificiu, să o ducă departe, spre zarea ideii mereu mai noi. Nu prea se mai întîmplă; aspectul se verifică şi se discută peste tot, dat fiind că în majoritatea ţărilor profesorii nu se află în topul celor cu venituri reprezentative; altfel spus, cariera învăţămîntului nu-i atrage pe (mulţi dintre) cei mai buni. Cazul care ne interesează aici este cel românesc - pentru că tocmai în România cei mai slab pregătiţi profesori s-au gîndit să se ascundă în spatele primului ministru. Şi iată cum. Într-o zi de vară, probabil încinsă precum cea în care se adună din vorbe răzleţe povestea aceasta, baronul de Montesquieu scria cu pana-i: Nu-ţi trebuie multă minte pentru a preda ceea ce deja se ştie, dar îţi trebuie într-adevăr multă minte pentru a-i învăţa pe oameni ceea ce ei nu cunosc. Iar dacă ne amintim de timpuri recente, este cazul să o spunem deschis şi să admirăm priveliştea ca pe o rană comună: scandalul manualelor opţionale, pornit în toamna anului 1999, nu a plecat din înfierbîntarea incendiatoare a parlamentarului Sergiu Nicolaescu; el a plecat de la unii profesori - de la acei profesori subţiri la profesionalism, produse ale sistemului care - prin repartiţia de stat - te făcea om (adică profesor) în şcoala românească dacă aveai la temelie mai ales putinica de brînză şi damigeana cu vin. Aceste creaturi au fost duşmanii dintîi ai manualului opţional. De ce? Pentru că, spre deosebire de manualul unic - impus de stat -, alegerea manualului opţional cade exclusiv în sarcina profesorului, învestindu-l cu responsabilitate; or - am văzut în ultimul deceniu -, e trist, dar nu toţi oamenii agreează responsabilitatea. De ce, încă? Pentru