Într-o seară, aflîndu-se la o petrecere între prieteni, Umberto Eco a avut ideea unui joc amuzant, constînd în a inventa discipline ştiinţifice care nu există şi nu vor exista niciodată, fiind imposibile din raţiuni logice şi epistemologice. Printre ele, a inclus şi arta uitării, pe care a numit-o ars oblivionalis (de la latinescul oblivio, uitare). Eco a reluat ideea într-un articol, cu titlul: "An «Ars oblivionalis»? Forget it", unde încerca să demonstreze că, spre deosebire de arta memoriei, arta uitării e de neconceput, pentru simplul motiv că semnele trimit la prezenţe şi nu la absenţe. O artă a uitării, dacă ar exista, n-ar fi decît un derapaj al mnemotehnicii care, ajungînd la nişte performanţe excepţionale, ar produce o stare acută de confuzie a memoriei. Opinie pe care Harald Weinrich, într-o superbă carte, Lethe. Arta şi critica uitării, o consideră pripită şi, ca să spunem lucrurilor pe nume, de-a dreptul eronată. Weinrich face parte dintr-o specie pe cale de dispariţie şi pe care învăţămîntul universitar de astăzi (nu numai cel românesc) tinde s-o facă, dacă se poate cît mai repede, uitată. Lingvist, comparatist, romanist, Harald Weinrich a ajuns, la începutul anilor '90, titularul catedrei de Limbi şi Literaturi Romanice de la Collège de France. Numele lui stă alături de cele ale unor Auerbach şi Curtius, Köhler şi Jauss. Mai ştiu, în Germania, un profesor din aceeaşi familie spirituală, pe Karlheinz Stierle, de la Konstanz (demn urmaş, prin pasiunea lui pentru Paris ca topos literar, al lui Walter Benjamin). Ca şi acesta, ca şi ceilalţi mai înainte amintiţi, Weinrich uneşte erudiţia cu fineţea analizelor; e în largul lui în mai multe literaturi, şi nu doar în cele romanice. Regăseşte sensurile originare ale termenilor, identifică diferitele faţete ale temei, într-un excurs pe cît de instructiv pe atît de delectabil. Lethe (apărută în 1997, tradus