Ati observat ca atunci cind se anunta ca cineva a murit, diferitele cunostinte sau chiar oamenii mai mult sau mai putin straini se intereseaza imediat asupra cauzei mortii. Graba lor, parca, vrea sa se asigure ca exista o cauza a decesului bine definita si, mai ales, evitabila. Par mai linistiti daca le spui ca respectivul sau respectiva a disparut de pe urma unui accident sau a unei boli unde au avut o raspundere oarecare. De pilda, ni se pare mai acceptabil ca cineva sa fi sucombat de pe urma unei boli unde alcoolul, drogurile sau vreun alt „viciu“ au avut un rol. La fel, ne pare mai suportabil ca cineva sa fi murit la batrinete. In schimb, exitusul subit, fara vreun semn prealabil, inexplicat, sau accidentul intr-o situatie cind victima era lipsita de cea mai mica posibilitate de a anticipa sau de a se feri, in fine, moartea unui tinar, a unei femei frumoase si iubite, precum mitologica Euridice, a unui copil inocent – toate acestea ni se par scandaloase, aproape inacceptabile. Cei frumosi, tineri si fericiti, precum regina Alcestis, ar merita pesemne sa traiasca chiar in locul altora, asa cum gindea sotul ei, Admetos, cautindu-i infrigurat un inlocuitor – inclusiv printre propriii parinti de „virsta a treia“ – pentru a se cobori in locul ei la Hades. De parca ceilalti – mai batrini, mai hirsiti, mai gusati – s-ar fi facut mai mult vrednici de moarte!
Ne-am simti, asadar, mult mai impacati daca moartea ar fi o retributie pentru erori si crime. Incercam sa deslusim din intimplarea fatala un sens si ne displace daca nu-l aflam. Iar atunci cind putem sa traducem totul in termenii dictonului cinic „mortul e de vina“, rasuflam usurati…
Adevarul e ca, in sinea noastra, nu ne putem consola cu ideea ca moartea este inevitabila dar si democratica; exista parca in noi o instanta incapatinata; ea ne afirma cel putin pe noi indestructibili, cit timp sintem sanatos
