În numărul 7-8 din 2001 al revistei clujene Apostrof, am citit un interesant articol al d-nei Sanda Cordoş intitulat Proletcultismul n-a existat. Titlul poate să inducă în eroare. E vorba de fapt în articol despre necesitatea de a se renunţa la termenul proletcultism, cînd ne referim la literatura publicată între 1948 şi 1949, fiind el greşit folosit, dacă îi avem în vedere sensul istoric, şi chiar nepotrivit în contextul românesc de după război. Sînt de acord cu d-na Cordoş, care nu este cea dintîi preocupată de confuziile pe care termenul cu pricina le creează, dar care are meritul de a pune în mod foarte tranşant problema abandonării lui în studiile de istorie literară. D-na Ana Selejan, necitată în articol şi care preferă alţi termeni, a descris pe larg în volumul al treilea al seriei Literatura în totalitarism (tipărită la Sibiu) critica foarte severă la care conceptul a fost supus deja în 1951 de către ideologii români ai vremii, dar n-a explicat îndeajuns faptul că aşa-zisul proletcultism românesc era respins de pe poziţiile ortodoxiei staliniste celei mai retrograde, ceea ce nu reprezenta nicidecum un progres în mentalitatea literară. Liviu Ţenghiu, în schimb, nici el menţionat de d-na Cordoş, recurge la termen chiar în titlul cărţii sale de la Editura Mirton, 2000, Fenomenul proletcultist în literatura română. Alături de M. Niţescu, pe care d-na Cordoş îl consideră excepţia cea mai importantă de la regula folosirii prudente a termenului.

Argumentele d-nei Cordoş sînt de bun-simţ şi le reiau doar fiindcă multe dintre lucrurile la care se referă au fost uitate. Proletcultism este un calc după cuvîntul rusesc însemnînd cultură proletară şi a fost creat de A.A. Bogdanov, în 1917, ca nume pentru o organizaţie culturală ce se dorea relativ independentă de partidul comunist. Era, îndefinitiv, o avangardă, ca atîtea altele în primele decenii ale secolul