Electoratul uşor ameţit de multitudinea opţiunilor poate să răsufle uşurat: la manuale nu mai e chiar aşa de greu de ales - odată ce au rămas doar trei. Sigur, speranţa e că toate sînt scrise de social-democraţi cu vechime, astfel încît să nu mai avem probleme cu vreo Andree Esca rătăcită printre marii bărbaţi ai neamului. Ori cu vreo explicaţie fără perdea despre evenimentele din 13-15 iunie '90. Se ştie, teorema lui Pitagora nu poate fi învăţată decît într-un singur fel, istoria se face doar cu spada şi plugul, sîngele se varsă numai pentru glie (şi nu la centrul de donare), iar lupta de veacuri se duce pentru propăşirea naţiei şi nu pentru vreo vremelnică satisfacţie individuală. Argumentul cel mai important (cel puţin oficial) al celor care au luat decizia este că nu putem cheltui banii bugetului pe zeci de manuale alternative şi că trebuie să ne concentrăm, să iasă mai ieftin. Şi mai puţin obositor pentru elevii sătui de atîtea planuri de viitor (în care foarte rar intră participarea la alegerile din 2004). Chiar dacă deocamdată ar fi mai ieftin (rămîne de demonstrat cît costă de fapt manualul şi care e profitul editorului în noile circumstanţe), soluţia limitării concurenţei nu s-a distins în istorie printr-un efect de calmare a preţurilor pe termen lung. În general, cînd un producător are piaţa asigurată, tendinţa naturală este de a-şi încărca schema şi de a umfla preţurile. O excepţie din partea editorilor aleşi nu poate decît să-i trimită cu onor în propriile manuale, undeva în zona teoriilor economice exotice, imediat după modelul Rugină. Şi totuşi, să lăsăm deoparte mîrîielile presei şi să presupunem că oamenii care fac manualele n-au rude în minister şi nici pile între cei care au luat decizia. Să mai presupunem că manualele lor au cîştigat concursul doar pe baza calităţii. Or, dacă ar fi aşa, ar trebui ca anul trecut, cărţile lor să se afle print