În toată lumea, bibliotecile publice - mai mari sau mai mici - se adaptează la societatea informaţională. Internetul a creat mari avantaje cititorilor, care pot naviga liniştiţi, de acasă, prin cataloagele marilor biblioteci de oriunde, dar a repus în discuţie identitatea şi rolul acestor instituţii de conservare a culturii scrise şi a memoriei colective. În România, cuprinsă de frenezia marilor consumuri mediatice şi de bulversările tranziţiei, soarta bibliotecilor nu e o temă prea consistentă în dezbaterea publică: nu discutăm foarte mult despre ce se întîmplă cu aceste instituţii şi cu utilizatorii lor. Strategii pentru dezvoltarea bibliotecilor nu există (dar în ce domeniu există cu adevărat strategii?...), un proiect de Lege care să reglementeze statutul şi funcţionarea lor a intrat de curînd, după un lung periplu prin sertarele parlamentare, în dezbaterea Camerei Deputaţilor. Apoi, absenţa resurselor financiare a devenit un fel de alibi perfect pentru lipsa de preocupare a comunităţilor faţă de asemenea instituţii: bibliotecile din oraşele de provincie ori din sate aşteaptă fonduri "de la centru", iar centrul e şi sărac, şi ocupat cu alte priorităţi. Profesia de bibliotecar este cu totul marginalizată: salarii mizerabile, un statut social cu totul precar. Aşa încît, în plină expansiune a erei informaţionale,

multe dintre bibliotecile noastre sînt rămase, ca dotare şi organizare, la standardele secolului al XIX-lea. Acest număr pune în discuţie, în termeni generali, starea bibliotecilor româneşti. Spaţiul n-a îngăduit o tratare mai amplă, cu mai multe exemple şi cazuri concrete, aşa că ne-am limitat la consideraţiile unor oameni cu experienţă în branşă. Tocmai pentru că era informaţională presupune ieşirea din izolare, am cerut şi opinia unor universitari străini care au lucrat în România. Şi am inclus şi prezentarea sistemului de biblioteci publice