Am locuit demult pe o stradă cu case mărunte, prelungită într-unul din capete cu o fostă fundătură pavată ca înainte de primul război, cu bolovani de rîu. Cînd treceai pe strada Radu de la Afumaţi nici nu observai uliţa strîmtă ce se deschidea între calcanul unei case şi o curte piezişă, năpădită de bălării, îngrădită cu plasă de sîrmă. Ţi se părea un gang ce duce la vreunul din acele imobile tip vagon ce se-nşirau uneori pe sute de metri şi în care locuiau în devălmăşie nenumărate familii. De altfel, lipsa trotuarelor, rufele întinse de-a curmezişul drumului, cîinii ce se-nvîrteau ca-n bătătura lor tolănindu-se pe unde apucau, cei cîţiva bătrîni ce stau pe scaune sau scăunele cu ochii în gol, îţi certificau impresia de spaţiu privat unde totul decurge după un orar încetinit, somnolent. Casele spoite în culori diferite nu erau aliniate şi dacă, neatent, cu gîndurile aiurea, ai fi imprimat picioarelor tale o traiectorie dreaptă, te-ai fi trezit în cel mai scurt timp că te izbeşti de-un zid ori că intri cu mîna pe vreo fereastră deschisă. Căci vara ferestrele şi uşile caselor erau aproape întotdeauna deschise şi asta-ţi accentua impresia că străbaţi o aceeaşi curte. Femei cu găleţi aruncau zoaiele în părţile mai scobite ale drumului, ca în nişte improvizate canale de scurgere. Zigzagînd printre aceste bălţi ce se cloceau la soare, printre dulăii adormiţi, printre licăririle de culoare ale faţadelor coşcovite ţi se părea că sari de colo-colo printr-un şotron cu căsuţe tot mai imprevizibile. Şi privirile celor ce ieşeau în drum să te urmărească, cele cîteva cuvinte şoptite schimbate între ei, vreo exclamaţie ca Uite, mă! ori Cine-ar fi crezut!, te încredinţa că eşti un intrus, că ai deranjat o alcătuire de lucruri, fiinţe, obiceiuri, că ai pătruns într-o intimitate care nu te vrea.

Am locuit pe această stradă mai mult de jumătate din viaţă: de la naştere pînă