- cronică din 1970* -
Ceea ce fascinează în "Reconstituirea" - şi ar trebui spus că sala aplauda ca la westernuri cînd binele învinge şi că filmul făcea sală plină, la concurenţă, pe bulevard, cu Sarita Montiel şi cu "Bătălie pentru Roma" - ceea ce captivează în "Reconstituirea", ca un Elvis Presley, ca un Maigret, ca un dolar în plus, ca un samurai, ca o crimă, e adevărul. În cinema nu se poate porni decît de aici, decît de la adevăr, oricît ne-am da cu capul de pereţi, teoretizînd. În alte arte - o fi la fel, o fi altcum, fiecare îşi ştie socotelile lui. La noi, dar mai ales la noi în filmul românesc, nu se mai poate porni decît de la adevăr, de la întrebarea: E adevărat sau nu? E aşa sau nu e aşa? Aceasta e situaţia, asta ne e sărăcia, poate chiar bogăţia, chit că o mie de cercetători, esteticieni sau fraţi căuzaşi ne aşteaptă pe la uluci şi răscruci, gata să ne spună - şi-ar fi bine dacă lucrurile ar rămîne la spusă - că în privinţa adevărului treaba e mult mai complicată, că el nu se poate confunda cu mimesisul, cu naturalismul, cu comportamentismul, că una e una şi alta e alta, că etc., etc. La toate acestea, trebuie răspuns în mare şoaptă, dar pe româneşte, că mai întîi şi-ntîi, în filmul nostru, noi îl căutăm şi trebuie să-l căutăm pe "aşa e"... Am avut parte şi de "aşa a fost" şi de "aşa ar trebui să fie" şi de "n-ar mai fi fost"... Pînă la "Reconstituirea", în filmele despre ziua de azi, nu l-am avut atît de integru pe acest miraculos "aşa e", fără de care zadarnic ne lansăm în idei şi specific. Nu există în film un personaj mai odios - şi asta într-o viziune care în genere caută a depăşi condamnările operetelor maniheiste - ca acel cineast pe puncte, pornit să trunchieze realitatea în numele educativului. Nici un obiect - şi sînt atîtea obiecte ca în orice film care-şi permite să privească liber lumea - nu e filmat cu atîta patimă ca aparatul
