R.D.: Domnule Yves Bonnefoy, de unde iubirea pentru poezie? Nu e poezia, cumva, un joc-fapt "infantil"? Să folosim ghilimelele.

Y.B.: Nu mă atrage poezia doar pentru că ar fi un joc... Totuşi, nu refuz termenul "infantil". Să renunţăm, vă rog, la ghilimele. E cazul să nu ne mai fie frică de această trimitere la copilărie, care ne-ar permite, dacă am lua-o în serios, să înţelegem mai bine ce este poezia, mai întâi, dar şi să ajungem la o idee mai bună despre ceea ce ar trebui să fie viaţa. Poezia poate fi asociată copilăriei, vârstei fragede, într-un mod esenţial. De ce? Deoarece cam pe la şapte sau opt ani se cristalizează marile articulări conceptuale ce ţin de raportul nostru cu lumea. Articulările substituie experienţei deschise şi directe a fiinţelor - acele fiinţe şi lucruri care predominau la copil - o reprezentare a unei părţi importante din aspectele lor, ce va fi pe mai departe abstractă, şi deci parţială, astfel încât nu vom mai putea rămâne cu ele în intimitatea anterioară, nu le vom resimţi în aceeaşi manieră imediată care făcea din ele prezenţe pline, fie prietenoase, fie duşmănoase. De această prezenţă - intens trăită, în aceşti "ani atât de profunzi", încât uneori stârneau angoasă... -, chiar de această prezenţă poezia îşi va aminti cu nostalgie pe parcursul vieţii, şi va dori să o reînsufleţească. Poezia va înţelege să recreeze prin mijloace proprii această filiaţie aproape pierdută... Iată de ce putem spune că poezia e infantilă. Va fi suficient să precizăm că, în privinţa puterii de a intui, copilăria e la fel de intensă, la fel de veridică, încât ar putea părea puerilă din perspectiva categoriilor de gândire şi de acţiune utilizate de adulţi.

Şi mă întreb dacă nu cumva, o dată cu sfârşitul primei vârste a copilăriei, în momentul hotărâtor al maturizării gândirii conceptuale, n-a fost pierdută de multă vreme o cheie pe undeva pri