Pe domnul Dan Zamfirescu l-am întîlnit pentru prima dată la o serată tv. a răposatului Iosif Sava, într-o duminică de toamnă, acum aproape şapte ani apocaliptici. Emisiune la care m-am dus cu o singură şi mare curiozitate: să-l văd şi eu la faţă pe omul care, pe la mijlocul anilor '80, publicase o carte (nu poezie sau articol, ci carte!) pe tema similitudinii istorice dintre Nicolae Ceauşescu şi Ştefan cel Mare, iar pe la începutul anilor '90 o carte despre virtuţile naţionale ale piramidei financiare Caritas. L-am văzut, iar impresia nu a fost atît de catastrofală pe cît mă aşteptam; omul care-şi făcuse (curat şi inexplicabil masochism intelectual!) o vocaţie din a-l tămîia pe Nikki Lauda (pentru necunoscători, acesta era unul dintre numele "conspirative" ale Conducătorului, cu circulaţie prin lumea scriitoricească română în chiar anii în care dl Zamfirescu excela în tămîieri la adresa lui Ceauşescu), acest om, aşadar, era citit, avea verb, avea simţul umorului şi (experienţa?) chiar şi simţul ridicolului - altceva îi lipsea, cam ştiu ce, dar nu e treaba mea s-o spun. Ne-am despărţit în termeni urbani în acea amiază de toamnă, păstrînd ca suvenir dăruit un exemplar cu autograf din cartea domniei sale Ortodoxie şi romano-catolicism (dezvoltare a unei teze de licenţă în teologie susţinute în 1956) - carte notabilă pentru un tînăr de douăzeci şi ceva de ani, vîrsta autorului la momentul scrierii cărţii, chiar dacă, în paranteză fie spus, C.C. Giurescu şi Nicolae Iorga erau daţi de pereţi (e drept, cu o oarecare eleganţă), din motive atît de proprii anilor '50 încît nu mai insist. Au trecut anii. Mă mai întîlnesc din cînd în cînd, nepremeditat, cu dl Zamfirescu, mai ales într-o librărie pe care o frecventăm amîndoi. Schimbăm fraze puţine, dar de bun simţ - exact acel gen de fraze care, sincer, mă fac acum să spun cu neplăcere cele ce urmează. Sau, mai bine zis, c