Titlul acesta nu este nici măcar o metaforă, în ce mă priveşte; în tinereţea mea, bibliotecile cele mai interesante la care aveam acces (şi, ca mine, mulţi alţii) se aflau în "case de oameni", în casele profesorilor noştri, care ni le puneau la dispoziţie cu aceeaşi generozitate cu care ne dădeau tot ce ştiau ei spre a ne "forma" cum se cuvine. În vremile acelea (despre care constat că vorbesc ca despre o altă viaţă, într-atît îmi par acum de îndepărtate), "a forma studenţi" însemna "a rezista". Cărţile rare pe care le citeam erau însoţite cel mai adesea de o poveste a drumului lor aventuros pînă la noi. După un timp, învăţam logica subtilă a distribuţiei titlurilor de la o bibliotecă la alta, tot aşa cum deprindeam disciplina fişei de împrumut şi a termenelor de restituire. Fişele mele bibliografice mai păstrează încă hieroglifele discrete cu care-mi notam unde se află Harold Bloom, unde Spitzer şi unde alde structuraliştii, de unde va trebui să iau în braţe deconstrucţia americană, de unde Proust în NRF şi de unde San Antonio... Filmul acela, Fahrenheit 451, ni se părea doar o versiune puţin mai ficţionalizată a realităţii; ei aveau scenariile "lor", noi aveam cărţi împrumutate pe doar o zi şi-o noapte, cărţi copiate "la xeroxul călugăresc", repede-repede, pentru că - de pildă - biblioteca universităţii ne vestise discret că trebuie să le dea la topit (păstrez un asemenea "xeromanuscris" după un volum de Dorin Tudoran, ca pe o stranie relicvă). Tot pe fişele acelea treceam titluri pe care aş fi vrut să le citesc, dar despre care aflam cu certitudine că nu le pot găsi. Nu aici. Nu în această viaţă. ...Şi a venit viaţa cealaltă! Cînd am ieşit pentru prima oară în Occident "la studii", în 1994, visam desigur la bibliotecile "lor", locuri miraculoase despre care auzisem atîtea poveşti, locuri unde se găsesc neapărat toate cărţile, limanuri de linişte cu acces li