Cred, sînt convinsă că fiecare îşi are Gellunaum-ul său. Ani de-a rîndul, eu, pe-al meu, am tot evitat să-l întîlnesc. Mi se părea de-a dreptul frivol să-ţi vezi, în carne şi oase, Modelul. S-a întîmplat totuşi ca, în noiembrie trecut, să-l zăresc la Tîrgul de Carte Gaudeamus. A doua zi, în vizită la soţii Naum, mi s-a pus condiţia să nu deschid reportofonul. Ştiam c-o să-l deschid. Am făcut-o după o jumătate de oră.
"îmi place să vorbesc cu ea!", i-a spus Gellu Naum, pe la mijlocul întrevederii noastre, doamnei sale. Cît despre mine, după mai bine de trei ore, cînd am ieşit în stradă, m-am oprit după cîţiva paşi. Mi-a trecut prin cap să mă întorc, să verific unde fusesem. N-am făcut-o, numai din teamă să nu descopăr că, la acea adresă, nu stă nimeni. (D.P.)
GELLU NAUM: ...Dar iarăşi mă întorc înapoi şi-ţi spun altceva, şi-o să te zăpăcesc...
DORA PAVEL: Nu-i nimic, nu-i nimic!
Da, dar pentru dumneata o să fie foarte greu.
Pe mine mă fascinează tocmai fluxul ăsta, al memoriei...
Dar nu pot altfel, pentru că intru din una în alta, că sînt foarte legate...
Mie asta îmi place. Aşa e şi în poezia dvs., există un flux absolut imprevizibil...
Pentru că eu scriu automat şi exerciţiul ăsta depinde de..., e o chestie psihologică, ea ţine de psihologie.
Nu aveţi nimic din poem dinainte în minte?
Dar eu nici nu ştiu ce fac...
începeţi pur şi simplu să scrieţi?
încep, şi-odată scriu: "sîngele care ia trenul", cum spuneai dumneata, în poemul dumitale. Care înseamnă altceva. Adică nu: uite, dom'le, mă duceam la gară şi era un tren, luam un bilet şi mă urcam şi călătorea sîngele. Nu se judecă aşa. Există un sînge care însemna ceva, care erai dumneata, şi care urla sau plîngea, sau cînta sau tăcea. Şi mergea cu trenul. Adică e o întreagă chestie.
