Trei tipuri vitale de discurs au explodat după '89: religios, memorialistic şi "sexual". Primul n-a adus nimic bun în literatură, al doilea a însemnat reorientarea cititorului către documentar, către mărturie, al treilea a invadat cultura populară (sau subcultură - nu voi folosi acest termen pentru că la noi are încă o puternică nuanţă peiorativă). Evoluţia acestui ultim tip de discurs interesează în cazul romanului Lia Mora de Dumitru Ungureanu. Nu e prima încercare de apropiere de riscantul limbaj liber, dezinhibat. Doar că, de data aceasta, avem de-a face cu un progres semnificativ. Pentru a consemna calităţile acestui roman, este necesară mai întîi o trecere în revistă a pericolelor pornografiei aduse în literatura "mare" sau cu pretenţii "mari". Redundanţa este prima mare piedică. Cum reuşeşti să eviţi repetiţia într-un discurs destul de limitat ca tematică şi ca posibilităţi lingvistice? Al doilea obstacol este cititorul. Cum faci să-l convingi de reuşita artistică printr-un text care poate fi uşor calificat drept vulgar, pornografic etc. Iar a treia dificultate, care le agravează pe celelalte două şi care este specifică spaţiului nostru cultural, este lipsa tradiţiei. Nu prea avem "curajoşi" în acest domeniu. E adevărat, există o Povestea poveştilor, dar fără urmări. Sînt pagini pornografice memorabile în Cimitirul Buna-Vestire sau în Poarta neagră ale lui Arghezi, însă nici ele nu instituie o direcţie, oricît de ştearsă. În al doilea caz, limbajul cu totul aparte şi viziunea singulară asupra pactului ficţional fac problematic însuşi conceptul de literatură pornografică. Aşadar, este destul de riscant să încerci ceva în cadrul unui astfel de discurs, fără rădăcini la noi, şi după o perioadă în care el a dispărut cu desăvîrşire. Lipsa de tradiţie a generat o sărăcire drastică a lexicului pornografic, a posibilităţilor lingvistice - scriitorul care se aprop