"Morala este un fel de artă a nerealizării dorinţelor, a posibilităţii de a slăbi gândirea, de a face ce nu ne place şi de a nu face ceea ce ne place" (II, 511). E o frază al cărei scepticism nu e lipsit, vai!, de realism. Ea derivă din observarea vieţii, dar şi din Dincolo de bine şi de rău. Are în vedere, totuşi, numai o faţă a noţiunii pe care o defineşte. A face ce ne place, cum ar fi dorit Nietzsche, e tot o morală: una de stăpân. O ipocrizie oarecum de înţeles făcuse să nu se găsească nici un reprezentant autentic al stăpânilor care să-şi proclame morala cu cinism. A proclamat-o un om inofensiv şi mare suferind. Un mic burghez, nu mai puţin. Paradoxal, morala nietzscheeană a voinţei de putere şi-a găsit alţi destinatari decât stăpânii care-i serviseră de model. Ea a permis unor mici burghezi să-şi controleze frustrările definitorii pentru grupul lor social şi să le înteţească până la explozie pe ale celor mulţi. Aceşti mic-burghezi stăpâni pe propriile lor impulsuri sunt intelectuali. Controlul lucid al frustrărilor lor face din ei profesionişti ai revoluţiei, sau... artişti moderni. În ambele cazuri, potenţialul conştientizat de agresivitate al moralei de stăpân a devenit activ.

În ceea ce-l priveşte pe Nietzsche, verdictul nu trebuie dat cu uşurinţă (ca mai sus). Prin stăpân, el nu înţelege neapărat un tiran, un om care îşi permite orice. Există în Amurgul idolilor o frază despre admiraţia lui Goethe pentru Napoleon în care subliniez opreliştile puse de Nietzsche în calea celui des-frânat: "Goethe a conceput un om puternic, foarte cultivat, îndemânatic în toate aspectele vieţii fizice, stăpânindu-se bine, având respect pentru el însuşi, putând risca să se bucure din plin de natură în toată bogăţia şi toată întinderea ei, destul de puternic pentru această libertate". Poţi să te dai pe mâna unui astfel de om, dar s-ar putea ca el să te trateze ca p