Pierdut sub dictatura stalinistă într-un fel de hibernare, termenul "vilă" revine în actualitate după primul deceniu de tranziţie cu o vigoare fără precedent. Adoptată împreună cu alte semne minore ale voinţei de modernizare, expresia putea desemna la fel de bine o locuinţă, dar şi o reşedinţă secundară, de obicei cochetă, confortabilă, independentă, împresurată de o vegetaţie agreabilă şi, ca atare, accesibilă numai familiilor cu stare. Absorbit de sistematizarea oraşelor şi satelor, socialismul nu a demolat toate vilele burghezo-moşierimii, ci pe cele mai ademenitoare dintre ele le-a trecut din proprietatea familiilor cu stare în folosinţa familiilor cu funcţii de răspundere. Primii investiseră bani, ceea ce le conferea proprietatea juridică ireversibilă asupra plăcutelor construcţii, ceilalţi investiseră probe de devotament de pe urma cărora se alegeau cu îngăduinţa nejuridică şi reversibilă de a folosi respectivele vile atîta timp cît îşi păstrau respectivele funcţii. Accesul în vile nu era repartizat indivizilor, ci funcţiilor. Tranziţia nu a modificat numai principiul accesului la

vile, ci şi inventarul lor. Îndărătul macabrelor schelete de blocuri rămase neterminate de pe vremea vechiului regim se desfăşoară cu un dinamism uluitor construcţia de vile. Dilatarea exorbitantă a populaţiei căzute sub pragul sărăciei nu pare să afecteze nicicum acest dinamism, ba chiar dimpotrivă. Proliferarea vilelor se caracterizează printr-o dublă ubicuitate: spaţială şi socială. Vioaiele lor siluete se ivesc unde vrei şi unde nu vrei, iar cei mai mulţi dintre comanditarii lor nu sînt nababi ai epocii, ci modeşti slujbaşi ori rude apropiate ale acestora. Printre proprietarii noilor vile un cotidian de mare tiraj identifică proporţii impresionante de strănepoţi ai lui Pristanda. Cetăţenii aflaţi într-o sumbră apropiere de pragul sărăciei se întreabă pe bună dreptate: