Paranormalul, senzaţionalul sînt, azi, industrie, o formă de divertisment - acolo în gazete, la televizor - în aşa fel, încît, parafrazînd pe cineva, omul nu mai ştie dacă deschide gura ca să-şi exprime entuziasmul sau ca să caşte. Există chiar o propagandă a miracolului care creează un fel de kitsch metafizic. Nu scapă nimeni, cum nu scăpăm nici de kitsch-ul celălalt, cotidian. Miracolele, minunile. Semnificativ este ce comportament avem faţă de ele. Sînt oamenii "capitonaţi", spre care nu pătrunde nimic din iradiaţia fabulosului colectiv, oricum s-ar manifesta el, sînt oamenii slabi, despre care Musil spunea că îşi hrănesc sufletele cu sentimente religioase, filozofice sau poetice ca şi cum ele ar fi nişte cornuri muiate în lapte, sînt alţii care, chiar dacă ţin înainte de orice la raţiunea lor, nu au - tot cu o vorbă a lui Musil - un "intelect răutăcios". Pentru ei cunoaşterea e pasiune, şi-atunci rămîn atenţi la orice îi ajută să înainteze, fără să mai împartă lucrurile în bune sau rele, folositoare sau inutile. Omul poate avea în faţa miracolului un comportament de slugă, de ţaţă evlavioasă, de imbecil cutremurat, de surd şi de orb sau un fel de bucurie copilăroasă, de atitudine poetică. Probabil că miracolele nu i se întîmplă decît celui care are nevoie de ele "dezinteresat", fără să le caute, fără să le cerşească bovarizînd. Dovada că, într-un fel, toţi avem nevoie de ele sînt visele noastre. Cu siguranţă fiecare avem parte de miracole, doar că nu le "vedem", nu le înţelegem, sîntem ca indigenii din insulele Ţării de Foc, care nu au văzut Beagle, vasul lui Darwin, ajuns în apele lor, nici nu l-au remarcat măcar, pentru că mintea lor nu-şi putea imagina un vas de o asemenea mărime. Pentru antici minunile erau compensaţia modului lor de viaţă, a comportamentului lor. Ei credeau în nişte zei vii cu care vorbeau, pe care îi vedeau în viziunile lor, cu care