Dintre toate prezumţiile care vibrează voios în realitatea restaura(n)ţiei, mie cea mai autoritară, inconturnabilă, îmi apare aceea de importanţă, în general, şi de autoimportanţă, îndeosebi. Foarte concis a definit-o un antrenor de fotbal, cînd, de curînd, l-a descris pe un investitor în domeniu cu doar patru cuvinte: "e bolnav de importanţă". Există, desigur, bibliografie la problemă. Eugen Ionescu, în ultimele sale scrisori trimise, prin '45, de la Paris la Viaţa Românească din Bucureşti, mărturisea că pentru el insuportabilă, în România, era expresia: "ştii cine sînt eu?" Cea mai insuportabilă - motivul principal, de altfel, pentru a nu se mai întoarce în ţara asta; nu pot cita cu exactitate textul, nu-l mai am, nimeni din jurul meu nu-l posedă (cu siguranţă că-l voi găsi în cartea la care lucrează Marta Petreu); în vara lui '89 i l-am dăruit lui Mircea Nedelciu ca un document "tare", foarte subversiv în momentul acela de humor atroce cînd nimeni nu mai însemna ceva în faţa unui imbecil isteţ care, practic, desfiinţase întrebarea naţională: "ştii cine sînt eu?" Cum să nu ştii? Era caz de puşcărie să declari că nu ştii cine era el - caz de filaj, caz de notă informativă şi, fireşte, de glumă, fără de care teroarea în România nu are spor. (Profesoara îi învaţă pe copii: "Scopul socialismului este fericirea omului". Bulache, din fundul clasei, agitîndu-şi două degete în sus: "Tovarăşa profesoară, pot să vă spun numele omului?") De 11 ani, se poate afirma cu siguranţă că în acest domeniu - al cultului personalităţii - s-a făcut într-adevăr totul: nu numai că el, cultul, a fost distrus, dar a fost şi foarte bine recuperat în proporţie (uneori, la o bere) de 99,99%. Mulţumită, fireşte, democraţiei - oricît se plînge lumea de ea că ar fi imperfectă, haotică, anarhică etc. Aici, în cultul "eu"-lui, ea s-a dovedit de o eficacitate maximă, bizuindu-se pe cea mai s