"Ignoranţa -

iată pricina prostiei!"* În prima săptămînă a lui cuptor, presa a transmis o frază remarcabilă din gîndirea premierului A. Năstase: "Există imaginea unei ţări pline de copii handicapaţi, cînd, de fapt, cei handicapaţi sunt profesorii." Mai întîi, ne-am gîndit c-o fi de vină căldura, dar precis că sala unde s-a ţinut teleconferinţa a avut aer condiţionat. Sau poate o fi fost impresia călătoriei în Occidentul din care tocmai se întorsese. Totuşi, am observat şi altă dată că nu politeţea, ci sarcasmul şi ironia sînt preferatele premierului. Sîntem profesori şi am trecut printr-o stare de uluială dublată de indignare. Încercam să-i acordăm circumstanţa abuzului de autoritate, dar ne-am adus aminte că şi premierul este profesor. Şi uite aşa, "apatia indignării noastre" s-a revoltat! Drept urmare, dorim să punem în discuţie cîteva chestiuni la care, evident, nu aşteptăm vreo replică din partea autorităţilor. (Evident? Nici Dvoastră nu vă lipseşte sarcasmul - n. red.) Oare cine îi plasează pe profesori în stare de inferioritate? O "societate fără şcoală", imaginată de pedagogi ca I. Illich, nu are şanse de realizare într-un orizont de timp acceptabil. În consecinţă, şcoala va continua să rămînă unul dintre pilonii de susţinere ai civilizaţiei româneşti. Numai şcoala poate pregăti noile categorii social-politice calificate pentru societatea informaţională globală. Sincronizarea cu Occidentul, cunoaşterea valorilor autentice ale culturii româneşti şi universale, promovarea atitudinilor şi valorilor politice de tip democratic sînt alte responsabilităţi ale educaţiei. Pentru ca şcoala să funcţioneze este nevoie de trei actori principali: elevii, educatorii şi părinţii. Majoritatea educatorilor sînt profesori cu studii superioare, care alcătuiesc baza intelectuală a ţării şi categoria profesională cea mai deschisă pentru înţelegerea problemelor cu care