În pruncie eram purtaţi de grijile educative ale partidului şi statului la Casa Pionierului. Acolo aveam la dispoziţie diferite secţii care adăposteau cercuri ştiinţifice în camerele unei case impozante, naţionalizată de vreo cîţiva ani, din fostele timpuri întunecate ale domniei lui Gheorghiu Dej. Am nimerit, purtat de voinţa pedagogică a tovarăşei dirigintă, la cercul micilor zoologi şi am făcut cunoştinţă cu tot felul de păsări împăiate; nu mult mai tîrziu am asistat cu sentimente amestecate (de la horror la vagi fioruri erotice) la hăcuirea unei broaşte animată mai apoi electric. Pe urmă am perseverat în alcătuirea unui insectar în care am reuşit să trag în ace de gămălie cîteva exemplare policrome de fluturi din aceia uriaşi de noapte pe care i-am pus în insectar alături de cîţiva fluturi albi, diurni, care zburau anapoda în pustiul amiezii pe uliţa copilăriei, ca să zic aşa. Pe aceşti minunaţi actanţi ai unui balet stradal delicat, aerian şi larg rotitor, i-am fugărit cu un instrument confecţionat dintr-o sîrmă de aluminiu mai groasă pe care am legat-o la un capăt de un băţ. Plasa instrumentului aceluia am dobîndit-o din ciorapul epuizat de nailon al autorităţii materne care muncea la administraţia raională, devenită în scurtă vreme orăşenească prin reorganizarea administrativă din a doua jumătate a deceniului al şaptelea, prin 1967, sau '68, nu cu multă vreme înainte de succesul remarcabil pe care l-a dobîndit, la televiziunea naţională, emisiunea intitulată Dialog de la distanţă. Desigur că în paralel cu eforturile pedagogice pozitive ale şcolii erau prezente şi celelalte, ale forţelor răului, dăunătoare societăţii şi moralei pioniereşti: acestea aparţineau lumii de prin ultimele bănci din clasă, faţă de care eram atras eu irezistibil, şi asta cu toate că perseveram în fiecare marţi şi vineri după masă pe drumul mîntuitor spre Casa Pionerilor. Cu elem