De cîte ori găsesc fotografii, ale mele sau ale altora (instantanee amatoriceşti, nu fotografii oficiale, documentare sau de artă) din anii '50 sau '60, nu îmi pot stăpîni un zîmbet. Moda şi frizurile timpului mi se par infinit de amuzante, iar dacă e vorba chiar de mine, am şi o uşoară jenă. Amuzamentul acesta se aplică în egală măsură şi imaginilor, filmelor sau chiar tablourilor care îi reprezintă pe alţii din aceeaşi epocă. Dacă însă îmi cad în mînă fotografii din perioada interbelică sau de la începutul secolului, cînd moda era infinit mai elaborată şi mai diferită, decît cea de azi, sentimentul dispare. Nu mai sînt nici amuzat, nici indignat. Le examinez rece, documentar, indiferent. Moda bărbătească de azi diferă, fără îndoială, de cea de acum 2-3 decenii, prin lungimea şi îngustimea pantalonilor; lungimea şi lăţimea reverelor au şi ele un rol, ca să nu mai vorbesc de cravată sau de odioşii nasturi îmbrăcaţi de la spate. Sau de şliţurile laterale, tăiate în pulpană. Sau de gulerele cămăşilor, ba mai mari, ba mai mici, ba alungite, ba discrete. Şi totuşi, acestea sînt detalii insignifiante în comparaţie cu redingotele, fracurile şi legăturile de la fin de siècle sau cu caftanele domnitorilor. Straiele lui Kogălniceanu erau infinit mai depărtate de costumul meu (pe care nu prea-l port) decît ţinuta lui Petru Groza (cu pantaloni bufanţi, e drept) sau decît costumul lui Nea Nicu (cu helancă şi şapcă de stofă). Şi totuşi ultimii mă distrează, primul nu. Chiar lăsînd la o parte politica. Altfel zis, doamnele în mini-jupă din anii '60 îmi trezesc zîmbete nelalocul lor, pe cînd strămoaşele lor, în mult mai extraterestrele rochii cu crinolină, îmi par normale. Singura explicaţie pe care am găsit-o se referă la relaţia stranie pe care am avut-o noi, românii, cu istoria (şi vreau să precizez, dacă n-am fost destul de clar pînă acum, că mă refer doar la istoria cur