Cîmpul metaforic al memoriei, notează Weinrich, privilegiază imaginile edificiului şi depozitului. Dar, cu cît te adînceşti în subsolurile, în subteranele memoriei, cu atît te apropii de prăpastia, de hăul uitării. Memoria e diurnă, uitarea e crepusculară şi e legată de regulă de somnul nocturn. Alte metafore ale uitării trimit la teritoriile părăsite, la deşerturile unde singurele semne de viaţă sînt furtunile de nisip (de unde şi formula: "a scrie pe nisip" ca figurare simbolică a efemerităţii). În fine, cum tăbliţa de ceară folosită de cei vechi permitea ştergerea rapidă a semnelor, tabula rasa a devenit una din cele mai răspîndite metafore ale uitării. Iar Platon spunea deja că arta scrisului a dat o grea lovitură memoriei, făcînd-o în mare parte inutilă. Într-adevăr, memoria culturală, prin excelenţă o memorie scrisă, a dus la marginalizarea memoriei naturale, adică a memoriei orale. De aici, importanţa acordată documentului scris - ca mărturie socotită incontestabilă - şi devalorizarea discursului oral. Am comentat altădată, tot în această rubrică, schimbarea de sens pe care a cunoscut-o celebrul dicton scripta manent, verba volant. Chestiunea care se ridică aici este dacă atît memoria cît şi uitarea pot fi efectiv sub controlul nostru. Voi cita cîteva din exemplele pe care le dă, în diferite puncte ale cărţii sale, Weinrich şi care ne pun în faţa unor situaţii neobişnuite. Ar fi, mai întîi, Kant care, ajuns la o vîrstă venerabilă şi dînd semne indubitabile de senilitate, se decide să-l concedieze pe fidelul lui servitor Martin Lampe. Numai că, după ce voia filosofului e împlinită, acestuia îi vine extrem de greu să-şi scoată numele fostului servitor din minte. Aşa se face că, printre hîrtiile găsite după moartea lui Kant, se aflau şi nişte bileţele pe care filosoful scrisese următoarele: "Numele lui Lampe trebuie de acum înainte şters complet din memori