De cînd s-au organizat bisericeşte - se împlinesc, iată, două milenii - creştinii au fost obligaţi să mediteze la raporturile lor cu societatea (la început sau mereu "păgînă") şi cu statul (la început sau adesea "opresor"). În prima sa etapă, o asemenea reflecţie a fost necesară pentru a-i situa pe urmaşii lui Hristos în ordinea cetăţenească a Imperiului roman, precum şi pentru a le garanta, juridic, dreptul la libera asociere. Mai apoi, în Evul Mediu, a luat naştere viziunea politică a Republicii creştine şi teologia, de inspiraţie pontificală, a dualismului Stat-Biserică. Dar abia în zorii turmentaţi ai modernităţii s-a conturat urgenţa de a fixa condiţia publică a creştinilor în cadrul unui stat laicizat şi în contextul relaţiilor economice capitaliste. Catolicii s-au achitat de această sarcină dînd la iveală aşa-numita lor doctrină socială. Cu excepţia Patriarhiei Moscovei, care a adoptat un asemenea instrument în august 2000, lumea ortodoxă nu a promulgat, pînă în prezent, vreun echivalent al doctrinei sociale catolice (DSC). Nu-i vorbă, ierarhiei ortodoxe i-a lipsit un "Papă" care să apere Biserica de tiranii, abuzuri şi anexări. A stat sub vremi, adaptîndu-se mereu la diferitele somaţii ale unei realităţi politice preponderent ostile. Cu toate acestea, la peste un deceniu de la prăbuşirea Zidului, imperativul formulării unei învăţături creştine contemporane nu mai poate fi tratat cu ridicări din umeri. El se manifestă legitim şi sînt sigur că, obiectiv interpelată, Biserica ortodoxă va reuşi, pînă la urmă, să reacţioneze adecvat. Deocamdată, vocile angajate în cristalizarea unei doctrine sociale ortodoxe sînt firave şi izolate. Însă problemele reale din Biserică şi societate vor încuraja această direcţie: sînt sigur că "viaţa" însăşi va deveni, treptat, magistra unei evoluţii de care atîrnă, pînă la urmă, dinamismul ortodoxiei în secolul XXI. Din nefer