Aparitia, in aceasta vara, a Jurnalului lui Mircea Cartarescu a constituit, de buna seama, un important eveniment editorial. Pentru a-l putea caracteriza, vom spune de la bun inceput ca el dezvaluie un personaj foarte interesant, „un adevarat paranoic pentru care totul este organizat in sfere comice sau inspaimintatoare, gravitind in jurul lui“. Citatul ii apartine Oedipei Mass, simpaticul personaj din The Crying of Lot 49, si poate fi, in foarte mare masura, aplicat diaristului Mircea Cartarescu. Literatura universala si cea romana abunda in exemple de jurnale paranoice (cititi, va rog, aceasta denominatie mai putin in termeni psihanalitici si mai mult in termeni literari, ca o extensiune a conceptului utilizat de prozatorul Thomas Pynchon), pe lista putind figura jurnalele unor scriitori celebri dintre care ii amintim pe Camil Petrescu, pe Mihail Sebastian in unele pasaje, pe André Gide sau chiar pe celebrul pictor suprarealist Salvador Dali.
Dar parca nici unul dintre acestea nu are atita substanta (conditia sine qua non si corelativul obligatoriu al conceptului de „autenticitate“ in interiorul teoriei expuse cindva de Camil Petrescu) si mai ales atita diversitate tematica incit sa egaleze multitudinea de straturi geologice ale Jurnalului mai sus citat. Singurul explorat e continentul Mircea Cartarescu, caci „ochiul inchis afara inlauntru se intoarce“ si scriitorul se izoleaza in autismul sau creator, traind in lumea rarefiata si pura a propriilor sale idei si opere literare.
Absenta oricarui referent exterior ma impinge sa cred ca varianta publicata contine doar partea prelucrata a jurnalului zilnic, care va fi editat si el cindva (vezi raportul dintre jurnalele publicate de Radu Petrescu in timpul vietii si Catalogul miscarilor mele zilnice si celelalte volume ce vor fi publicate postum, in anii ce vin. Desi afirmatiile autorului sint de mult
