„Mi se pare uneori ca am teasta fragila ca o coaja de ou. Iar ieri, pe cind citeam, am avut deodata sentimentul ca am minute de copil.“ Acest fragment face parte din jurnalul lui Mircea Cartarescu. Ce jurnal mai e si asta? Cum adica „minute de copil“? Sintem oameni seriosi sau ce sintem? Colac peste pupaza, astfel de fragmente mai sint scrise si in involburatii ani ’90, cind un jurnal n-ar trebui sa cuprinda decit meditatii serioase despre o Romanie in criza, cind un scriitor de importanta lui Cartarescu ar trebui sa dea un exemplu de luciditate si de drama etc. Astfel de reprosuri au aparut prompt si sint dovada vie a unor prejudecati in ce priveste lectura unui text de acest tip. La inceputul anilor ’90, o data cu explozia de memorialistica, de texte interzise, de autori recuperati, s-a dezvoltat o dependenta de documentar si de meditatie „serioasa“ asupra destinelor societatii romanesti. Fenomenul a fost completat de o incercare de conturare a spiritului romanesc, sarcina pe care si-au asumat-o anumiti autori, pescuitori in apele tulburi ale crizei de identitate politica, sociala etc. Si astfel gasim in inceputul deceniului trecut o imagine a marilor evenimente politice, a meditatiilor isteroide generate de diverse crize, a recuperarilor de valori pierdute.

Insa memorialistica nu este doar documentar. Lumea credea inca in carti pe atunci, credea in univocitatea unor informatii care faceau parte dintr-un construct, dintr-o retorica vecina literaturii. Jurnalul era, pentru acel cititor, proaspat iesit de sub comunism, doar marturie. Insa exista o alta dimensiune care alcatuieste substanta unor astfel de texte: dimensiunea anecdotica, „drumul egal al fiecarei zile“. Jurnale celebre precum cele ale unor Pepys sau Amiel sint bune tocmai din acest punct de vedere. Din textul lui Pepys aflam amanunte despre viata sa conjugala si... meniul servit la diversel