Cineva care s-a ocupat de Al treilea discurs (Iasi, Polirom, 2001, in colaborare cu Sorin Antohi – cel mai stralucit reprezentant al generatiei sale de politologi-istorici) cere unele lamuriri. Cele ce urmeaza nu constituie, in nici un caz, o polemica personala, recenzia fiind, in esenta, binevoitoare si de o indiscutabila intelectualitate. Dar ea exprima unele indoieli in legatura cu citeva aspecte. Cauza, privind in adincime, este complexa: istoria gindirii politice si a ideologiei romanesti ramine, in general, o mare necunoscuta. Globalizarea informatiei internationale, inevitabila si benefica, nu poate elimina citusi de putin documentarea serioasa a temelor istoriei si culturii nationale aduse in discutie. Ele nu pot fi ignorate, ci integrate critic si selectiv, reinterpretate si dezvoltate in contextul general al momentului studiat. Unii invitati vin la noi, la Bucuresti sau la Cluj, ca intr-un fel de „colonie culturala“ sau „tara subdezvoltata“. Politete si ospitalitate larga, fara indoiala. Servilism intelectual si lipsa de spirit critic, mult mai putin.
Apar carti, dupa 1989, despre „libertate“ si „liberalism“ fara nici o singura referinta romaneasca. Un fel de a spune ca despre aceste probleme nu s-a gindit la noi niciodata. Ceea ce este complet fals. O astfel de enormitate este repetata si intr-un interviu recent din 22 (24/2001), unde un oaspete de peste hotare, de o mare infatuare si suficienta, debiteaza aceasta enormitate crasa: ca in Romania n-ar exista o „traditie liberala proprie“. Dar, trecind peste numeroasele lucrari aparute dupa 1989, intre cele doua razboaie, E. Lovinescu si St. Zeletin (Neoliberalismul, 1927) ce-au scris? Ideologia Partidului Liberal dupa Unirea Principatelor ce a fost? Dar pasoptismul, mai ales, ce-a fost? (Anul 1848 in Principatele romane, in 6 mari volume.) Dar reformele lui Iosif al II-lea, din Transilvania, cu
