Spuneam în articolul anterior din această serie că în primii trei ani postbelici libertatea scrisului încă nu fusese lichidată în România, drept care au şi apărut, în scurtul interval, câteva opere epice de indiscutabil interes, meritând să fie readuse în atenţie. Aşa este, dar trebuie să mai spun că aceste opere, chiar dacă au apucat să apară, mai toate au avut parte de un început de carieră accidentat, în împrejurări care prevesteau lăsarea în curând a nopţii dogmatice. Am văzut ce s-a întâmplat cu Blocada, romanul lui Pavel Chihaia. Primit cu ostilitate de critica marxizantă, după cum autorul depune mărturie, a fost retras din librării şi dat la topit. Acest fapt se petrecea la începutul anului sumbru 1948.

Mai înainte, în 1946, avusese loc alt incident, ca să vorbim eufemistic, la apariţia romanului Frunzele nu mai sunt aceleaşi de Mihail Villara. Atunci nu fusese în cauză propriu-zis cartea, ci identitatea autorului.

Mihail Villara era numele literar al lui Mihail Fărcăşanu, şeful organizaţiei liberale de tineret, lucru ştiut în acel moment numai de patru persoane, după cum vom afla mai târziu de la una din ele, Virgil Ierunca (v. vol. Subiect şi Predicat, Humanitas, 1993). Secretul fusese bine păstrat pentru că Mihail Fărcăşanu era deja, în momentul apariţiei cărţii, un proscris politic, un om care trăia ascuns şi care peste puţină vreme va reuşi să evadeze din ţară. Lider extrem de activ, până atunci, al opoziţiei anticomuniste, popular printre tineri, publicist de anvergură, director al oficiosului liberal "Viitorul", Fărcăşanu fusese implicat de autorităţi în aşa-zisul proces al "sumanelor negre". Era taxat drept "duşman al poporului", cea mai grea învinuire ce i se putea aduce cuiva în epocă, expunându-l şi celei mai grele puniţiuni, adică exterminării fizice, la care comuniştii instigau public. Virgil Ierunca îşi aminteşte: "Şi într-o zi