O singură dată, în tot Jurnalul filozofic face Constantin Noica o afirmaţie care-l priveşte numai pe el, care ţine de imaginea lui printre contemporani: �Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfîrşeşti prin a fi cineva, ca să se împiedice lumea de tine /.../ Prin simplul fapt că eşti ceva, că ştii ceva, că poţi ceva, să incomodezi şi să obligi". în jurnalele congenerilor săi, Noica este însă, aşa cum s-a văzut, departe de a fi un personaj incomod: manierat şi gentil, îşi impresionează plăcut interlocutorii prin inteligenţă sau, în cel mai rău caz, îi intimidează. în însemnările lui Octavian Şuluţiu apare totuşi o scenă în care Noica stînjeneşte: cu prilejul discutării proiectului unei reviste a tinerilor scriitori, el propune ca articolele să nu fie semnate cu nume, ci cu cifre. Justificarea acestui bizar anonimat este dată, în opinia lui Noica, de faptul că ideile expuse le-ar aparţine, în fond, tuturor (şi epocii) şi, mai ales, că nu individualitatea fiecăruia ar conta în revistă, ci o atitudine comună, de grup. Cum publicaţia n-a mai ieşit, conflictul pe această temă s-a stins de la sine.

Destul de curînd apoi, cu ajutorul nedorit al istoriei, Noica ajunge - exact aşa cum anticipase - să incomodeze pentru că este ceva, ştie ceva, poate ceva. E conştient de posibilul său rol cu mult înainte ca alţii să-l ia în seamă. O spune în două scrisori trimise lui Mircea Eliade în 1947, adică într-un an de ruptură istorică. Destinatarul socoteşte scrisorile admirabile şi-şi transcrie în jurnal cîteva fraze-cheie: �încep să înţeleg /îi scrie, din România, Noica/, că societatea românească a trăit şi trăieşte prin poussé-uri; principalul e să ne păstrăm intacţi pentru acel viitor. Mă gîndesc cît de privilegiaţi suntem că ne-am putut împlini culturaliceşte. Şi cît de utili vom putea fi". Aici, în lupta dintre î