Despre cuvintele care au dezvoltat conotaţii ironice stabile am mai vorbit şi altă dată; cum se ştie, mulţimea lor în română e legată de resursele sinonimice ale diverselor straturi de împrumuturi lexicale (exemplul tipic e al grecismelor şi al turcismelor folosite o vreme ca termeni la modă, apoi marcate depreciativ). Trebuie totuşi să recunoaştem o anumită ambiguitate a situaţiei: deşi valorile stilistice suplimentare reprezintă o îmbogăţire a limbii, iar codurile ironice permit constituirea de mesaje complexe, aceleaşi mijloace se pot transforma uşor în ofense, în insulte, producînd o extindere a agresivităţii cotidiene.

Uneori se constată acumularea mai multor "cuvinte ironice" în anumite cîmpuri lexicale sau serii sinonimice. Una dintre aceste zone semantice mi se pare a fi cea a copilului - considerat nu atât din punctul de vedere al vîrstei ("defectul" de imaturitate), cît din acela al raportului familial, al atitudinii părinţilor (vina alintului, ridicolul protecţiei exagerate). Rezultatele unei analize semantice asupra desemnărilor copilului poate produce anumite surprize, mai ales pentru cine are prejudecata că aici s-ar manifesta mai ales sentimente frumoase, sensibilitate şi afectivitate pozitivă. Tema nu poate să nu evoce cazul Caragiale: în a cărui receptare şi contestare au intrat şi acuzaţii de insensibilitate faţă de copii şi animale (bazate mai ales pe tonul naraţiunii din Vizită, D-l Goe, Grand Hôtel "Victoria Română", Bùbico). Notele ediţiei Al Rosetti, Ş. Cioculescu, Liviu Călin (Opere, vol. II, 1960) îl apără pe scriitor de acuzaţiile moraliste cu argumente proletcultiste ("schiţa atacă problema greşitei educaţii a copiilor în familia burgheză. Iubirea maternă potenţată pînă la idolatrizare duce la răsfăţarea copiilor şi stimulează instinctele lor cele rele. Caragiale a fost uneori suspectat că n-a iubit copiii, dar atît grija cu ca